Cred că sunt multe boli acum, in special cele cronice, boli de care oamenii nu aveau cum să sufere acum câteva sute de ani din pricina faptului că mureau tineri dintr-o simplă infecție sau de la bolile copilăriei. La bunica mea din șapte frați doar doi au ajuns la maturitate de exemplu.
In mod sigur toate medicamentele au efecte adverse. Exista în medicină un principiu de a prescrie un medicament și anume beneficiul să fie mai mare decât efectele secundare. Rău cu rău, dar mai rău fără de rău. Un diabetic insulino-dependent nu cred că își pune problema efectelor secundare atunci când ia insulina sau alt antidiabetic. Cred că e mai preocupat să nu facă o acidocetoză diabetică. Nu există efect secundar mai rău că moartea sigură.
Daca ai o boală cronică de plămâni și ai un episod acut nu cred că îți pui problema ce efecte secundare are ventolinul, atroventul sau prednisonul. Cred că te preocupa mai mult să poți să tragi in tine următoarea gura de aer.
Daca ai o boală cardiovasculară nu ar fi înțelept să nu iei antiplachetarul prescris. In fine nu ajungi la 90 de ani doar cu alimentație și exercițiu decât dacă ești norocos in ceea ce privește bagajul genetic, mediu etc. Pentru restul pumnul de pastile sau cimitirul. 😫

Ceea ce nu se poate nega: de când cu antibioticele și vaccinurile a scăzut mortalitatea infantila și a crescut speranță de viață. Acum 150 de ani populația lumii era în jur de un miliard doua sute de milioane. Azi ne apropiem de 8 miliarde. Cred că oamenii ăștia rai care conspiră sa ne vaccineze cum ar fi doctorii și aia din industria farmaceutică au un pic de vină pentru situația asta. E foarte rău că speranța de viață a sărit de 70 de ani. Era mult mai bine să rămână 35 de ani că acum un veac.😊

Pentru cei interesați în CINAHL se pot găsi sute de articole despre studii făcute asupra vaccinării.

https://www.cdc.gov/vaccines/parents/diseases/forgot-14-diseases.html

Zic și eu 😊

http://www.lapresse.ca/debats/votre-opinion/la-presse/200902/02/01-823133-merci-la-vie.php

nu știu dacă se duce. N-am apucat să îl termin de citit, am aruncat un ochi între două exerciții de gramatică. (Mă omoară concordanța timpurilor...)

Mă refeream la autoritate în primul rând în contextul realității sociale (în articol e stat totalitar vs democrație).

Întruchipări ale autorității pot să fie multe. Cred că prima mea amintire în legătură cu asta e de la grupa mică de grădiniță atunci când am furat un creion colorat de culoare verde și bunicul meu (care îmi explicase că furtul e rău) m-a obligat să îl duc înapoi și să îmi mărturisesc fapta în fața celorlalți copii. Nu mi-a fost atât de rușine decât de câteva ori în viață.

Am citit o parte a articolului. În măsura în care voi avea timp o să-l și termin pentru că îl găsesc interesant. Am văzut că autorul (pe care nu îl cunosc, nu am deci nici simpatie nici antipatie pentru domnia sa) spune că școala este pentru copil ceea ce pușcăria este pentru adult. Într-o oarecare măsură are dreptate. Și școala și pușcăria au ca obiectiv (cel puțin la nivel declarativ) integrarea (sau reintegrarea) socială a individului. Această integrare înseamnă în primul rând un proces prin care cel asupra căruia se intervine, capătă o utilitate pentru societate (folosesc cuvântul ăsta deși nu îmi place).

Se vorbește de asemenea despre cum îi este răpită copilului libertatea și despre injustiție. Ce înțelegem prin libertate? Dacă prin asta se înțelege posibilitatea de a face singur alegeri în ceea ce privește viitorul atunci mă văd silit să spun că nu sunt de acord cu autorul. Nu poate uza de libertate decât o persoană care are discernământ. Copilul, cu tot respectul, din orice punct de vedere am privi, are un discernământ limitat (prin urmare și o libertate limitată).

Despre injustiție (câteva banalități). (Am citit cândva o demonstrație asemănătoare cu ceea ce o să scriu în rândurile următoare (am uitat unde și, dacă alterez sensul originalului, aici e totuși ceea ce gândesc)).

Cred că orice om cât de cât zdravăn admite faptul că principalul izvor de justiție e puterea. De altfel ăsta e și principiul care stă la temelia societății. Societatea, care naște legea și care veghează la aplicarea ei, este mai puternică decât individul și poate să îl pedepsească pe cel care încalcă rânduiala. La rândul meu, eu, un individ slab, îi acord putere societății (care poate să fie stat, gintă, trib etc.) pentru că ea este cea care mă apără de puterea samavolnică a semenului. Fiind supus legii mă pun la adăpost de bunul plac al celuilalt. Comunitatea își determină așadar nevoile și își stabilește rânduiala în funcție de acestea. Că această rânduială este dreaptă au ba (aici folosesc dreptate în sens de valoare absolută), e altă problemă. Ea este fără îndoială justă!

Relația cu autoritatea este una de simbioză (nu vorbesc aici de excepțiile nefericite care se găsesc din abundență în istorie). Accept să mă supun autorității cu bune și cu rele de teamă că, în lipsa autorității, voi fi la cheremul celui puternic. Dacă am trăi în epoca masculului alfa, atunci cred că am avea mult mai multe motive să ne plângem de injustiție.

Comunitatea are (în acest stadiu) nevoie de sistemul de învățământ (cu toate bubele lui de pe creștet) pentru că acest sistem răspunde (bine sau rău) unor nevoi sociale. Sunt și țări în care există o alternativă la sistemul public (home schooling). Aceste alternative cer însă atât de multe resurse din partea părinților încât ele nu sunt o opțiune pentru majoritatea. Nu mai vorbesc despre responsabilitatea absolut strivitoare ce te apasă atunci când îți asumi pregătirea cuiva pentru participarea la viața socială.

Urmează câteva rânduri scrise de partea mea insensibilă.

După multe ori calitatea școlii ca sistem este pusă în discuție. Cei care fac asta s-ar simți absolut lezați dacă cineva ar îndrăzni să pună și problema calității copilului. În foarte multe țări (comunități) acestei probleme i s-a răspuns într-un mod tacit. Sunt oameni care știu foarte bine despre ce vorbesc aici. Nu e de mirare că sunt zone în Statele Unite unde o casă mediocră lângă o școală publică „bună” a ajuns să coste și peste un 1,5 milioane de dolari. Calitatea unei școli nu este dată numai de curriculum, programă, bază materială, profesori ci și de calitatea elevilor. Asta e, unii suntem mai proști decât alții din născare, oricât de mult am încerca să ascundem asta după noțiuni ca inteligență multiplă și alte ejusdem farinae.

Din nou, despre autoritate, respectiv despre bou și cerb. E destul de delicată treaba. Ai nevoie de autoritate, în același timp această autoritate trebuie să fie reglementată. E ca un dans. Cea mai reușită relație între autoritate și limita autorității a reușit-o omenirea prin inventarea democrației (cel puțin până în acest moment). Ca să-l parafrazez pe autorul articolului, cred că se impune ca omul să fie bou când trăiește într-un sistem democratic și cerb într-unul totalitar. Problema e că treaba stă exact pe dos. (Când spun asta mă refer strict la relația cu autoritatea nicidecum la contextul care a cauzat discuția din tren despre care vorbește autorul).

Azi mă urmărește cuvântul tricheur. La cursul de franceză mi-a fost oarecum drag că l-am știut când ne-a întrebat de el. :)

Despre discuții, ai dreptate. Treaba e că mai sunt și zile când nu ai suficientă răbdare, diplomație, tact să demontezi o prejudecată care e, de fapt, enervant de stupidă.

De fapt, nu cu diferențele am eu o problemă. Umanitatea e o gașcă simpatică atunci când diferențele sunt privite ca oportunități de lărgire a orizontului.

Când diferențele (din cauza micimii sufletești sau noetice) nasc dispreț sau ură e deja o problemă. :)

după cum spuneam citând un personaj moromețian „asta devine după facultăți”. Cred că fiecare trebuie să aleagă cum și cu ce poate.

Înțeleg perfect acel „stay hungry, stay foolish” către care trimite comentariul tău.

Just! Așa este.

Unele țin de interior, altele de exterior. Cu printre...riorul aș avea eu unele lucruri de lămurit.:)

De altfel, atunci când iau o decizie (mai ales dacă e neforțată de context), țin să o duc la capăt indiferent de reacția afectivă ulterioară. Reacțiile de tipul ăsta sunt oricum pasagere și nu merită luate prea în serios.

Se poate viețui destul de bine în umbra lui „what if?” Cred.

Te uita dar si, mai ales, priveste! :) Despre partea "cititului", ad libitum :)

Momentan: Toddler 411, Jo Frost's Toddler Rules si Getting past NO de William L. Ury (o recomand tuturor celor care vor sa isi imbunatateasca "abilitatile de negociere"). Nu e chiar beletristica, nu stiu deci daca se pune. :)

In alta ordine de idei, am fost oarecum dezamagit (cuvantul e un pic cam tare) de Orhan Pamuk inca de la Ma numesc Rosu. Inteleg ideea, imi place si totusi...

La mulţi ani tuturor! Să ne "revedem" sănătoşi în 2014!

If you want bones, you have to: Sit! Stay! Heel!
Maybe, if you are a cute puppy, you will get bones for free.
Pe scurt, cam aşa merge societatea.

Da!

În principiu e ceea ce Steve Jobs (că tot l-am luat exemplu) numeşte “connecting the dots backwards”. Oful meu era un pic în altă parte.

“Ai exagerat un pic. Ideea e cam asa: un copil aparent fara inzestrari deosebite vrea sa ajunga mare intr-un domeniu oarecare.”

E un nonsens. Dacă nu ai înzestrări deosebite, nu o să ajungi Steve Jobs. Stupiditatea e că ţi se induce ideea că ai nevoie doar de pasiune şi poţi să faci orice. Să zicem că eu prin naştere sunt un porc ce a dezvoltat o pasiune pentru zbor. E suficientă această pasiune pentru o decolare?

E în regulă să ai visuri ce îţi depăşesc condiţia. Problema (din punctul meu de vedere) apare atunci când vrei să îţi faci o carieră din acele visuri. Poţi să ai pasiune pentru orice atât timp cât pasiunea nu e singura ta carte. E atât de uşor să îţi distrugi viaţa urmărind himere.
Ţi se aduc în faţa doar cazurile de succes (acel “one in a million”). E ca febra aurului. Se vorbeşte doar de acela care a reuşit să găsească filonul (printr-un noroc). Niciun cuvânt despre ceilalţi 1000 care au murit în mizerie deşi au urmat acelaşi drum (cu aceeaşi pasiune).

Să înteleg că doar unii se nasc cu talent şi toţi cu inteligenţă? Exprimarea “dotare intelectuală” e echivocă, ştiu. Sensul pe care l-am avut în vedere e mai aproape de “dat” decât de “acumulare”.

Consider că e un act de sadism să îţi laşi copilul să meargă către un scop care îi depăşeşte posibilităţile. Dintr-o generaţie de absolvenţi de medicină poate 1% ajung neurochirurgi (am fost generos, în România procentajul e mult mai mic).

Ştiu că sunt mai multe tipuri de inteligenţă. Ceea ce se uită adesea e că ea (inteligenţa), pe langă tipuri, are şi grade.