commentarii publicate de: Florin Firimita


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
America, postmodernismul, secolul 21. - de Florin Firimita la: 29/01/2004 18:29:19
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Aveti dreptate. Ceea ce spun aici sint opinii pur personale, reflectii asupra culturii din care fac parte.
Cind ma refeream la faptul ca America are nevoie de Europa, ma gindeam la izolationalismul istoric american, unde pina cel putin inainte de 11 Septembrie, am fost o insula mare si fericita.
Credeti ca, in linii generale, culturile se pot auto-izola, sau este macar asa ceva posibil in secolul 21?
#8609 (raspuns la: #8605) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Arta americana si cea europeana - de Florin Firimita la: 27/01/2004 15:45:24
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Andre Malraux spunea ca “secolul 21 va fi un secol religios sau nu va fi deloc”. Cred, intr-un fel, de o astfel de infuzie are nevoie arta contemporana, americana si europeana. Nu ma refer la o infuzie religioasa, mai mult la un nou “ism” de calibrul impresionismului sau cubismului, care se lasa asteptat.
Pe ambele continente lucreaza artisti extraordinary, seriosi. Din pacate, noul “ism” este comercialismul. Astazi, arta nu mai poate fi separata de comert. Statele Unite au dat tonul acestei tendinte, si nu putem decit spera, naiv poate, ca Europa nu se straduie sa imprumute acest ton. Lumea artistica nu ar trebui sa aiba artistul ca punct focal. Europeanul Salvador Dali a descoperit si exploatat acest lucru, dar arta lui a avut de suferit dupa ce s-a lasat sedus de atotputernicul dolar. Ca urmare, avem si astazi o situatie artificiala care creeaza superstaruri peste noapte, cu o longevitate e indoielnica. Un bun exemplu a relatiei dintre artist si piata este ceea ce s-a intimplat in anii ’80 aici, cind unii pictori au ajuns milionari peste noapte. Douazeci de ani mai tirziu, valoarea lucrarilor a scazut considerabil, si ei incearca sa diminueze dezamagirile colectionarilor care si-au cheltuit averile pe picturi interesante, dar departe de a fi capodopere. Cind, acum cincizeci de ani, Picasso era adulat, avea pe ce sa se bazeze, avea o opera care ii justifica, sau scuza cumva slabiciunile caracterului. Secolul 20 a fost un secol bolnav, in care politicul a dominat poeticul. Secolul 20, in special in cea de-a doua jumatate, a fost violat de prea multe ori ca sa mai aiba loc sau timp pentru experiente artistice relevante. Experientele esentiale s-au intimplat pe scena istoriei si nu pe pinzele artistilor. Dezamagirea, ratarea, cinismul au pus arta in pozitia primejdioasa de a servi politica. Totodata, cultura “pura” nu este (a fost vreodata) posibila. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Europa sedusa de Picasso a obosit. America a prins momentul prielnic si a reusit sa mute centrul artistic al lumii de la Paris la New York. Din pacate, multi artisti europeni de valoare care s-au mutat la New York n-au putut sa supravietuiasca. Cind Jackson Pollock a aparut pe scena artistica americana, Marcel Duchamp sau Max Beckmann nu mai aveau nimic de spus.

O caracteristica a artei americane contemporane este ruptura cu traditia. Toate marile miscari artistice au aparut ca un raspuns la miscarile care le-au precedat. Impresionismul a “salvat” artistul din atmosfera prafuita a atelierului. Postmodernismul s-a sprijinit pe “furt,” pe “imprumutat.” Poate ca pentru prima oara am avut o miscare artistica (destul de haotica, multi au crezut, si fara un a-priori program pentru a intra in panteonul istoriei artei alaturi de celelalte “isme”), care nu a fost impotriva unei alte miscari, dar care a incercat se regurgiteze tot ceea ce a precedat-o. Post-modernismul e un fel de palma data istoriei artei. Cred ca pe ambele continente, inca nu ne-am adunat de pe urma loviturii.


Transformarea culturii sub asaltul societatii comercialismului este probabil un aspect inevitabil. Sensibilitatea umana in fata artei e in schimbare. Sensibilitatea artistica, oriunde ai trai, e alterata. Pornografia, spre exemplu, a devenit in ultimii ani, a sursa valida de inspiratie pentru artistii americani.
America este o tara in care trecutul, istoria, inseamna ieri sau saptamina trecuta. Artistii americani refuza traditia, ceea ce nu cred a se intimpla in Europa. Europa pe care Bush o numeste “batrina” e Europa-Mama, intelectuala, artistica, de care America are nevoie, chiar daca nu o stie. America, unde orchestrele simfonice au inceput sa dea faliment in ultimii doi, trei ani, este tara vitezei. Tipul de inteligenta, sau sensibilitate care iti cere sa stai intr-un scaun timp de o ora si sa ASCULTI, sau in fata unei picturi sa PRIVESTI, incepe sa devina rara. Motivul pentru care aici avem (citiva) “ginditori”, si nu “filozofi,” este pentru ca ideea de a avea “radacini” aici,e o cochetarie, un tribut involuntar dat Europei-Mama. Fluiditatea, schimbarea, mutatul, sint caracteristice artei americane. Nu cred ca s-a nascut filozoful care sa fie in acelasi timp pilot de curse. Anti-intelectualismul indigen nu s-a nascut dintr-un manifest specific, ci din caracterul nomadic al culturii nord-americane. Cine are timp de gindit cind trebuie sa fii tot timpul cu degetul pe tragaci (la figurative bineinteles)?

Spectacolul artistic, pe ambele continente, e fara indoiala, fascinant de urmarit.
#8515 (raspuns la: #8389) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Fragmentul de film de pe web si muzica filmului - de Florin Firimita la: 24/01/2004 00:30:42
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Fragmentul de pe web face parte din materialul publicitar al firmei care a lucrat la efectele speciale din film. Au permisiunea noastra de a folosi bucata pentru a le promova business-ul.

Cit despre muzica, va multumesc pentru opinie. Muzica este esentiala in ceea ce fac. In Romania am crescut cu muzica clasica. Gustav Mahler imi este pina astazi compozitorul preferat. Cind locuiam in Bucuresti, de multe ori imi cumparam discuri in loc de mincare.

Aici, in Statele Unite, am fost fascinat de jazz, perioada anilor '30 - '60 in special. Nu stiu prea mult despre muzica, decit de faptul in care ma misca. Am descoperit de asemenea o multime de compozitori "uitati," marea majoriatate din Europa centrala a secolului 18.

Initial, am avut dificultati cu copyright-ul fragmentelor pe care am vrut sa le folosim. Kamerzel a vrut sa foloseasca muzica pe care o ascult in fiecare zi in atelier. Am o colectie destul de mare, citeva mii de CD-uri, majoritatea muzica clasica sau jazz. Cind am luat legatura cu companiile respective, ne-am lovit de o birocratie destul de densa, si totodata de niste preturi foarte piperate. De exemplu, pentru dreptul de a folosi vreo cinci minute din muzica lui Miles Davis, ar fi trebuit sa platim vreo cinci mii de dolari. La fel si cu muzica clasica. As fi vrut sa folosesc Enescu, "Sateasca" mai ales, dar nu am putut obtine permisiunea din Romania. Am vrut sa folosesc "Agnus Dei" din Recviemul lui Mozart nu numai pentru monumentalitatea cutremuratoare a muzicii, dar totodata si pentru textul ("Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona eis requiem") unde "Da-le pacea eterna" este un mod simbolic, un fel de ramas bun dat Romaniei, parintilor mei, si celor care nu s-au mai intors acasa in decembrie 1989. Recviemul a fost ultimul concert pe care l-am ascultat in Romania.
Spre norocul nostru, cei de la compania Sony au fost foarte generosi, si ne-au permis sa folosim Recviemul lui Mozart intr-o interpretare recenta franceza.

In cele din urma, regizorul a comandat muzica originala. Compozitorul David John Ackermann a compus 90 la suta din muzica filmului, o muzica care cred ca stabileste o "stare" dubla, intre melancolie si speranta.
#8401 (raspuns la: #8384) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Paralela intre arta americana si cea europeana - de Florin Firimita la: 22/01/2004 19:21:15
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Va referiti la arta contemporana sau la modernismul care a "murit" in secolul XX?
#8357 (raspuns la: #8322) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Intrebarea daca lucrarile dumneavoastra vor fi cit de cit "vizibile" pe piata americana...foarte greu de raspuns. In primul rind: veti pleca in SUA pentru: 1.studii? 2.ca emigrant? 3.ca turist? In al doilea rind, se pare ca aveti dedicatia, si sper timpul si banii ca sa gasiti o fereastra in piata americana. Banii nu va vor cumpara un loc pe piata americana, pentru ca, in cele din urma, calitatea artei vorbeste de la sine, dar va trebui sa munciti foarte mult, de la timbre, pina la diapozitive. In Statele Unite traiesc o multime de artisti. Doar in New York City, de exemplu, locuiesc o suta de mii de artisti plastici. Zeci de mii de absolventi ale facultatilor de arte inunda piata americana in fiecare an. In 2001, artistii reprezentau aproape 2 la suta din forta de munca americana, cu vreo 2 milioane si jumatate de americani care declara ca sint "artisti." Doar 3 la suta dintre acesti artisti traiesc din vinzarea operelor de arta.

Ce v-as sfatui:
1. In ce fel credeti ca arta dumneavoastra e unica? Daca descoperiti asta, va va fi mai usor sa va explorati posibilitatile. Nu trimiteti portofolii peste tot. Analizati piata, tipul de galerie care v-ar putea reprezenta. Ceea ce e popular in New York nu se vinde in California. Scena artistica din Los Angeles e foarte diferita de cea din Texas. Una dintre greselile pe care le-am facut aici a fost acea de a trimite diapozitive la toate galeriile pe care le-am putut gasi in listele revistelor de arta de aici, fara sa ma interesez in ceea ce erau specializati. Banuiesc ca multe dintre portofoliile pe care le-am trimis au ajuns in cosul de gunoi foarte repede. Ar fi bine sa aveti pe cineva aici, in USA, care va poate ghida prin labirintul galeriilor si sistemului legal.
2. Revizuiti website-ul. Imaginile sint bune, prezentarea interesanta, dar sint multe greseli gramaticale in text, pe care cineva cu o foarte buna cunoastere a limbii engleze (americane) si romane le poate rectifica usor. Directorii de galerii primesc sute de portofolii in fiecare zi. Nu se uita la nimic care nu este aproape perfect. Editorii de reviste procedeaza la fel. Am avut o povestire care a stat timp de doi ani si jumatate pe biroul editoarei unei mari reviste din New York. Dupa doi ani si jumatate, povestirea a fost publicata, si chiar am primit un check substantial. Mai tirziu, editoarea mi-a spus ca ei citesc tot ce primesc, ceea ce inseamna aproape o mie de manuscrise pe saptamina! Invatati sa aveti rabdare de broasca testoasa si piele de rinocer.
3. Aveti rabdare si tineti evidenta a tuturor contactelor pe care le faceti.
4. Sper ca aveti un portofoliu solid, si multe seturi de diapozitive. De cele mai multe ori, nu le ve-ti mai vedea inapoi, deci pregatiti-va sa cheltuiti (iarasi) bani.
5. Nu intrati in nici un contract legal fara sa va sfatuiti cu un avocat familiar cu problemele de arta.
6. Nu platiti NICIODATA ca sa expuneti. Multe galerii (prestigioase sau nu), cer mii de dolari in avans pentru expozitii. Inainte de a incerca sa trimiteti lucrari galeriilor de aici, expuneti in locuri mai putin prestigioase (restaurante, librarii, etc).
6. Nu uitati ca nimeni nu va asteapta cu flori, nimeni nu este gata sa va "descopere."
Cu putin noroc, si multa munca.....cred ca va ve-ti putea face arta "visibila."
#8118 (raspuns la: #8104) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Fragment de film - de Florin Firimita la: 15/01/2004 10:25:08
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Inca nu (din cauza statutului de copyright, etc). Nu poate fi vazut in cinematografe pina la sfirsitul anului, pentru ca, odata ce este lansat comercial, nu mai poate intra in competitie la festivalele de film. Va fi trimis la Cannes, Sundance, si o multime de alte festivaluri, dar sint o groaza de probleme legale cu care nu sint familiar. Din echipa de aproape 60 de profesionisti care au lucrat la film, citiva se ocupa de aspectele astea.
In acelasi timp, filmul poate fi comandat in versiune DVD si VHS pentru Statele Unite, nu stiu exact despre compatibilitatea in Europa sau in alte parti.
#8100 (raspuns la: #8068) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cum e sa fii film... - de Florin Firimita la: 14/01/2004 19:36:57
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Filozofii ne spun ca o viata n-are rost sa fie traita daca nu reflectezi asupra-i. Brian a inteles ca lucrarile si scrierile mele sint de fapt explorari, intrebari constante pe care le pun trecutului. Totodata si-a dat seama ca toate intrebarile esentiale pe care nu m-am gindit sa le pun in timpul copilariei, stau la baza artei mele. Faptul ca incorporez aceste intrebari astazi in ceea ce fac ca artist plastic si scriitor ma ajuta.
Cred ca filmul e o extensie a jurnalului. Nu am avut nici o intentie sa fiu un actor care se interpreteaza pe sine. Nu am talent pentru asa ceva, si ar fi fost foarte narcisistic sa ma gindesc la asa ceva. Nu ma plac sau ma urasc mai mult sau mai putin decit majoritatea oamenilor. Paul Valery spune in "Monsieur Teste": "I rarely lose sight of myself." Sintem intr-un fel, prizonierii unui destin. In extrema, nu cred ca tema documentarului e “viata si creatia” mea. Viata si creatia mea nu sint atit de importante incit sa devina subiect de film. Cred ca este destul de greu explicat de ce intr-un film care are ca subtitlu “Un Portret al lui Florin Ion Firimita,” am vrut sa mut punctul focal, si sa-mi elimin prezenta fizica cit am putut de mult. Apar foarte putin in film, si vorbesc doar la inceput si la sfirsit. Totodata n-am vrut sa prezint lucrari intregi, doar fragmente. O singura pictura apare in film, la sfirsit, timp de citeva minute (in editia DVD, exista o galerie digitala la sfirsitul filmului in care sint prezentate vreo patruzeci de lucrari). Brian a vrut sa bazeze structura filmului pe fragmente de jurnal si tehnici artistice pe care am inceput sa le folosesc in 1997 in seria mea de picturi “A La Recherche Du Temps Perdu.” In aceste picturi foarte mari am inceput sa experimentez pentru prima oara cu materiale mai putin traditionale. Totodata am inceput sa incorporez fotografii de familie, scrisori vechi, etc. Ceea ce Brian a vrut sa investigheze este viata ca sursa de inspiratie, viata transformata prin magia artei, arta transformata prin magia vietii. De aceea a vrut ca filmul sa oglindeasca tehnicile de colaj pe care le folosesc in picturile mele, sa adinceasca legaturile dintre timp si spatiu in imaginile pe care le fac.

A fost destul de greu sa selectionez fragmentele de jurnal pe care le-am folosit in film. Un jurnal poate fi o arma destul de puternica. Am incercat sa nu acuz, sa nu ranesc pe nimeni. Am fost foarte comfortabil cu Kamerzel-omul si Kamerzel-regizorul. Nu a trebuit sa fac compromisuri. Singurul moment in care m-am simtit vulnerabil a fost cind echipa de filmare s-a instalat in casa mea, in 2001. Timp de vreo luna, mi-a fost imposibil sa ma las filmat, in special in atelier. La un moment dat m-a lovit tentatia de a arata “bine,” de a poza pentru aparatul de filmat. In cele din urma, am invatat sa ignorez prezenta “straina”. Cred ca atelierul artistului sau masa scriitorului sint locuri sfinte, si totodata unele dintre ultimele bastioane ale intimitatii. Nimic nu pare a mai fi sfint astazi: biserica, budoarul, viata, in general. Totul e vazut, interpretat, explicat. Am incercat, si poate am reusit, sa pastrez o granita intre viata privata si cea publica, vis si realitate.

In ceea ce priveste ceea ce cred despre viata mea, si libertatea regizorului de a ma re-crea, nu vreau sa uitati ca idea filmului a fost a lui. Ceea ce avem acum este o opera de arta si nu o reclama.

Cred ca o opera de arta adevarata este flexibila, se schimba tot timpul, creste, etc. Cind am vazut filmul pentru prima oara, ceea ce m-a impresionat a fost faptul ca a devenit, intr-un fel, un omagiu adus parintilor mei. Mi-a fost destul de greu sa-l vad. Vara trecuta am prezentat o versiune aproape terminata in fata a 200 dintre studentii mei, in galeria de arta a universitatii unde predau in timpul verii. M-am “ascuns” intr-un colt. E o senzatie stranie de vulnerabilitate, m-am simtit gol in fata unor oameni, care din fericire, au inteles, si au raspuns cu multa caldura. Cred ca filmul este ceea ce am sperat sa fie de la inceput: o opera de arta. Ma gindesc la o situatie asemanatoare: o buna prietena, pictorita Germaine Lemieux, mi-a marturisit acum citeva zile ca a lucrat, in secret, la un portret al meu, timp de un an si jumatate. Stia ca, in general, nu-mi plac imaginile care ma reprezinta, si se hotarise sa nu mi-l arate niciodata. Vroia sa foloseasca portretul ca un fel de exercitiu stilistic, etc. Pina la urma, l-a scos din atelier si m-i l-a aratat. Spre surprinderea mea (si a ei), mi-a placut foarte mult, dar ceea ce mi-a placut a fost tabloul, lucrarea de arta, nu fata mea reprezentata pe pinza. Este o pictura buna, independent de pe cine reprezinta. Sper ca filmul e un film bun, independent de mine ca “subiect.”

Pentru primul articol critic despre film, vizitati editia din decembrie a revistei NE Film, pe internet la www.newenglandfilm.com

Cit despre credinta…..greu de discutat. Americanii refuza de obicei sa vorbeasca despre bani sau Dumnezeu intr-un forum public. Si cum sint cetatean american de aproape zece ani….



#8061 (raspuns la: #8032) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu cred ca poate fi vorba de asa ceva aici. Ceea ce numiti "reusita" este un lucru privat, nu are nimic de a face cu competitia, etc. Nu cred ca e bine sa organizam olimpiade ale destinelor. Am spus-o de nenumarate ori: eu ma compar numai cu mine insumi. Este loc pentru toata lumea. Cred ca marea majoritate a celor care am emigrat "reusim" in fiecare zi, zi de zi, fara deosebire daca sintem spalatori de vase sau artisti.
#7985 (raspuns la: #7947) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
In primavara anului 2001 l-am intilnit pe regizorul Kamerzel la o petrecere. O buna prietena a stat de vorba cu el timp de citeva ore, susgerindu-i ca fragmente din jurnalul meu ar putea fi baza unui film. Totodata, s-a intimplat ca mama regizorului sa aiba citeva din lucrarile mele. Citeva luni mai tirziu, cind m-a intrebat daca as fi interesat intr-un asemenea proiect, am refuzat. Am refuzat timp de citeva luni, pentru ca nu gaseam nimic deosebit in ceea ce scriam sau pictam, care s-ar fi putut traduce in limbaj cinematografic. Jurnalul meu nu a fost si nu este destinat publicului - e mai mult un atelier in care imi exersez destinul. Totodata, ideea de a fi in fata aparatului de filmat nu mi-a placut. Ceea ce mi-a schimbat hotarirea a fost momentul in care Kamerzel mi-a trimis citeva dintre filmele "short" pe care le-a facut: pe linga talentul extraordinar pentru un regizor inca tinar, am descoperit un limbaj visual comun. In timpul citorva conversatii pe care le-am purtat in New York, mi-am dat seama ca are toate calitatile regizorilor pe care i-am admirat toata viata. Kamerzel e un regizor care are o viziune poetica constanta - nu filmeaza in sensul pur al cuvintului, picteaza cu aparatul de filmat.
#7984 (raspuns la: #7959) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Multumesc. Frica te invata repede. Banuiesc ca toti cei care am emigrat am fost propulsati de frica la un moment dat. S-a scris cumva o istorie a imigrarii, care sa includa toate momentele de groaza si bucurie, micile victorii si marile iluzii care sint acum parte din existenta noastra cotidiana?
#7898 (raspuns la: #7891) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stimate domn,
Nu inteleg la ce va referiti? Unde am afirmat ca am reusit fara sa mi se ofere o sansa? Am spus exact contrariul: ca am fost norocos ca mi s-a oferit o sansa. Si cine vorbeste despre AVERE? A deveni miliardar n-are nici o legatura cu ceea ce vreau sau cu cine sint. Totodata, nu am afirmat niciodata ca am fost "singurul care a trecut prin asta." Cit despre oamenii "rai, gelosi, si cu ochii mari," sint destui care cred ca au ceva de spus, chiar si in acest forum. Traim intr-o tara libera, unde spunem ce avem de spus. Cei "rai, gelosi, si cu ochii mari" pot alege intre a muri de inima sau de a lucra pentru SRI. Sint mindru ca sint cetatean american. Sint norocos ca sint inconjurat de o multime de compatrioti americani: oameni buni, lipsiti de gelozie, fara de care viata mea ar fi mult mai saraca. Averea mea sint ei.
#7814 (raspuns la: #7801) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Motive de emigrare - de Florin Firimita la: 07/01/2004 20:16:00
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Nu pot sa stiu daca majoritatea oamenilor emigreaza pentru bani..."pentru bani" e o afirmatie destul de generala, poate "pentru o viata mai buna"? Am mai spus inainte, emigrarea e o experienta grea, personala. In 1989 erau alte motive decit in 2004.
Nu pot sti daca sint mai bogati sau mai fericiti, pentru ca nu am contact cu romanii expatriati de aici. Nu cred ca un concept atit de complex ca fericirea e neaparat legat de geografie. Pot sa vorbesc doar pentru mine: sint mai bogat spiritual, aici, si mult mai fericit, si nu am nici un fel de regrete pentru ca am plecat. Cred ca a fost cea mai importanta decizie a vietii mele, si sint fericit ca am avut sansa de a face pasul.
#7777 (raspuns la: #7730) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Aveti foarte mare dreptate!
#7647 (raspuns la: #7623) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stimate "Anonim,"

Imi pare rau ca nu ati incercat, sau nu vi s-a oferit sansa imigrarii, poate ca lectiile umilintei zilnice, deloc spumoase, le veti privi intr-o alta lumina. Experientele sint pur personale, n-au deloc de a face cu a brava, cu a da o lectie sau a ofensa pe cineva. Disperarea te impinge la tot felul de compromisuri, pacturi cu diavolul, etc. Am muncit foarte greu sa ajung unde sint astazi, si din fericire, nu am nevoie de aprobarea nimanui pentru a fi comfortabil cu mine insumi.
#7646 (raspuns la: #7606) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nationalitatea Fricii - de Florin Firimita la: 03/01/2004 23:26:24
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Cred ca voi scrie un eseu cu titlul acesta....Nu, nu cred ca mai conteaza ce nationalitate are frica. Tocmai cind am crezut ca am scapat de frica romaneasca, tragedia din 11 septembrie s-a intimplat. Prima frica "americana," care nu credeam ca o voi intilni vreodata, care m-a facut sa-mi fie rusine de mine insumi. Rusine pentru naivitatea de a crede ca robinetul fricii poate fi inchis sau deschis la comanda. Ce diferenta era intre cel care alergam ingrozit in Piata Universitatii in '89 si cel care evitam New York-ul, dupa 9/11?
In primavara anului 2002, am petrecut o zi intreaga filmind intr-unul din metrourile care leaga Manhattan-ul de Coney Island, aproape zece ore de lucru. Nimic nu iesea cum vroiam. Am fost nervos, irascibil, vroiam sa ies la lumina, etc. Nu mi-am dat seama decit intr-un tirziu de ceea ce se intimpla cu mine: in decembrie 1989, am nimerit in statia de metrou de la Intercontinental, dupa ce am scapat cu citiva prieteni din Piata Palatului. Metroul, bineinteles, nu functiona, statia era pustie. M-am lovit de o tacere monumentala pe care mi-o amintesc inca, o materializare monstruoasa a fricii in albul rece al neonului. Poate fi frica tradusa?
#7567 (raspuns la: #7354) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Kinkade/ Alma-Tadema - de Florin Firimita la: 03/01/2004 22:48:57
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Comparatia dintre Alma-Tadema si Kinkade....Desi nu pot spune ca prefer kitsch-ul englezesc celui american, cel putin pictorul englez a avut ceva urme de talent, in timp ce Kinkade este ceea ce in Romania am fi definit drept "pictor de bilci." Alma-Tadema, de care nimeni n-a auzit astazi, a fost foarte popular in timpul vietii. A fost fascinat de Egiptul antic, si in general, de viata grecilor si romanilor antici. Prin 1850, englezii cultivau acesta sentimentalitate dulceaga, teatrala, reprezentata prin fecioare cu obrajii roz pe fundalul unor tufisuri de trandafiri, figuri androgine cintind la harpa, etc, un alfabet visual conceput pentru a le justifica tendintele decadente mai mult sau mai putin latente. Una dintre caracteristicile kitsch-ului este tendinta de a cenzura originalul, de a inlocui originalul cu o copie daca se poate mult mai “draguta,” mai populara. Kinkade si Alma-Tadema se intilnesc pe planul acesta, pentru ca ambii trivializeaza trecutul, natura, etc. Ambii au fost propulsati de avaritie. Daca Alma-Tadema n-ar fi fost "descoperit" de un dealer belgian care i-a comandat zeci de picturi pentru piata engleza...daca n-ar fi inceput sa picteze pe banda rulanta....cine stie, poate ca Thomas Kinkade n-ar fi existat astazi.
In Statele Unite, felul in care arta lui clasicista a fost imbratisata si interpretata a avut o influenta enorma asupra felului in care Hollywood-ul a reprezentat antichitatea in productiile siropoase de la prima jumatate a secolului trecut pina in ziua de azi (“The Finding of Moses,” are toate ingredientele unei procesiuni tipice unor filme de genul “Quo Vadis”, produs de MGM in 1951, ”Ben-Hur,” sau chiar recentul film al lui Ridley Scott, “Gladiator.”)
Pictorii de tipul lui Alma-Tadema au fost generatori de pseudo-mitologii care au avut foarte putin de-a face cu adevarul istoric. Roma sau Grecia antica recreate in picturile lui, sint decoruri de teatru. Ambele s-au materializat in cele din urma intr-un peisaj care nu se sfieste sa incorporeze gladiatori care-ti parcheaza masina sport, chelnerite care-ti amintesc de regina Nefertiti, pirati si gondolieri, in Las Vegas, (la care Anglia Victoriana nu s-ar fi sfiit deloc sa se uite prin gaura cheii).

#7566 (raspuns la: #7564) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Thomas Kinkade - de Florin Firimita la: 03/01/2004 15:31:19
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
O opinie pur personala, in speranta ca nu voi ofensa pe cei care il admira pe Thomas Kinkade: Kinkade este o mai veche "cunostinta," despre care am scris un articol in "American Artist" acum citiva ani. Este unul dintre miii de producatori de kitsch din Statele Unite, dar spre deosebire de producatorii de rind (nu pot folosi termenul de artist aici), a reusit sa dezvolte un imens mecanism de auto-propaganda/ comercializare atit de ingenios incit in ultimii 14 ani, cei 4500 dealeri care ii reprezinta reproducerile, au vindut aproape 2 bilioane de dolari (cani, perdele, reproduceri, vaze, cutiute muzicale, etc). In cercurile de arta este complet ignorat, in cercurile academice e principala sursa de umor, ceea ce nu-l impiedica sa se considere cel mai colectionat artist american. Kinkade este un entrepreneur agresiv si inteligent, care si-a gasit o nisa in piata americana (bineinteles asta spune ceva despre naivitatea celor care-l colectioneaza). Este un fel de pornografie emotionala, pentru ca nu post sa ma gindesc la alti termeni cind privesc o pictura in care Isus sta in fata unei cabane elvetiene, inconjurat de munti, lacuri, caprioare, etc, si frige cirnati pe un gratar portabil. Chiar daca din punct de vedere istoric, Isus ar fi fost un bun bucatar, imaginea acesta kitsch nu ar avea nici o justificare.
Limbajul Kinkade e plin de asemenea aberatii, melanjuri ieftine care condenseaza natura, religia, nostalgia. Ginditi-va la un pornstar incercind sa joace "Hamlet."

Vina, bineinteles, nu o poarta exclusiv "artistul," dar si publicul si criticii. Majoritatea criticilor de arta americani nu mai critica in adevaratul sens al cuvintului, ceea ce hraneste partea adversa, care duce un razboi continuu impotriva bunului gust in arta. Bineinteles ca postmodernismul a ucis ideea de calitate sau ierarhie valorica. “Bunul gust” a devenit un termen suspect.

Din fericire, in ultima vreme, "colectionari" care au cheltuit averi pentru reproducerile scumpe, mai ales ca investitie, au inceput sa se trezeasca. Din cauza productiei de masa (originalele nu sint niciodata de vinzare), multe dintre aceste produse au ajuns pe rafturile supermarket-urilor, in apropierea rafturilor pline de detergenti si pasta de dinti.

#7563 (raspuns la: #7556) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ultimele 5 carti citite - de Florin Firimita la: 03/01/2004 14:39:22
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Monica Lovinescu - Jurnal 1985-1988
Mircea Cartarescu - Travesti
Reinaldo Arenas - Singing From the Well
Czeslaw Milosz - The Collected Poems
Iris Murdoch - Metaphysics As a Guide to Morals
#7561 (raspuns la: #7544) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Rauschenberg, arta romaneasca, orasul - de Florin Firimita la: 31/12/2003 15:33:30
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Rauschenberg e un vrajitor in materie de utilizarea materialelor. Am o admiratie deosebita pentru el. Retrospectiva de la Guggenheim, in New York, din 1998 a fost una dintre cele mai fascinante expozitii pe care le-am vazut vreodata Ca si Picasso, tot ce i-a trecut prin mina a devenit parte integrala din opera sa. Poate ma insel, dar nu cred ca a folosit sau foloseste computerul pentru schite.

Arta digitala e o alta fateta a creativitatii, o alta unealta.. Forma nu e atit de importanta atita vreme cit ai ceva de spus. Important e sa gasesti care e medium-ul cel mai potrivit pentru ceea ce vrei sa faci. Aici, in Statele Unite, unele expozitii nu accepta fotografii din simplul motiv ca nu considera fotografia arta. Sint sigur ca atunci cind Degas a folosit un aparat de fotografiat (cred ca a fost primul pictor care a incorporat noul sistem in pictura, in totala contradictie cu legile clasice ale compozitiei), a socat pe multi critici. Aproape toate compozitiile lui sint “taiate” din cauza faptului ca s-a folosit de dreptunghiul vizorului aparatului de fotografiat. Unghiurile sint dificile, etc., un lucru nemaiauzit pina atunci. Cine se mai gindeste la Degas ca un revolutionar astazi?

Am prieteni care se folosesc de noile jucarii digitale cu foarte mult succes. Atita timp cit efortul/ cautarea sint sincere, mijloacele nu conteaza. Tehnicile sint atit de diverse in ziua de astazi, nu cred ca ne putem impotrivi noului val. Nu folosesc computerul pentru lucrarile mele. "Moda" de care vorbiti nu cred ca isi are locul in arta. Modele sint trecatoare, ce rost are sa incerci sa placi? Experimente? Bineinteles. "Colajele" despre care cred ca vorbiti sint de fapt "mixed media" pe lemn, si sint uneori puncte de plecare pentru picturi mari. Am un atelier mic, de iarna, si un atelier mare, de vara. Iarna e mai intima, si ma vad lucrind la compozitii mici. Vara, lucrez de obicei in atelierul mare, unde imi pot permite sa lucrez la pinze de citiva metri. Uneori, lucrarile mici la care lucrez se transforma in pinze immense.

In ceea ce priveste, situatia artei din Romania, nu sint familiar cu ce se intimpla astazi. Am primit citeva oferte de a fi reprezentat de citeva galerii din Bucuresti, dar sint prea lenes ca sa fac ceva. Castele inchise despre care vorbiti…au existat de mult timp, din diferite motive. La un moment dat, era Uniunea Artistilor Plastici, care era o amestecatura de mari talente si cei care-l pictau pe Ceausescu imbratisind pionierii, era un astfel de club privat, un amestec de convenienta - daca nu erai membru al Uniunii, nu aveai nici o sansa de a fi considerat artist, sau de a expune. In cazul meu, mi-a fost greu sa respect artisti care pictau vizitele prezidentiale de la Canal, si in acelasi timp vorbeau despre “puritatea” artei. Toleranta de care vorbiti ar fi de folos, si nu numai in ceea ce priveste arta contemporana.
Am foarte mare respect pentru citiva dintre fosti mei profesori de la Tonitza, mai ales, Gheorghe Anghel care e un pictor nemaipomenit, Mihai Horea, doamna Adriana Crainic-Botez, o intelectuala de elita (si spun “elita” in cel mai bun sens al cuvintului), caruia ii datorez primele mele incercari in critica de arta, si totodata o curiozitate pe care mi-a deschis-o cind eram prin clasa a IX-a.

Despre America: cred ca gresiti. America este atit de complexa, incit e dificil sa punctam aspecte care devin cetoase de la distanta. Da, trebuie sa conduc ca sa-mi cumpar piine, si nu m-i s-a parut niciodata ca are ceva de-a face cu spiritul comunitatii in care traiesc. America e o tara in continua miscare, de bine sau de rau. Nu locuiesc in “suburban America,” care are avantaje si dezavantaje, traiesc la “tara,” pentru ca am vrut sa traiesc la tara. E unul dintre cele mai frumoase colturi ale Americii, plin de istorie si peisaje, dar in acelasi timp, foarte aproape de New York City. Am un echilbru intre natura si cultura pe care l-am vrut intodeauna. Micul European corner shop il am in apropiere. E un magazin mic, cafenea, unde imi intilnesc prietenii in fiecare duminica dimineata, unde citim The New York Times si vorbim despre ursii care au inceput sa dea tircoale prin imprejurimi. Aceeasi atmosfera o gasesc in New York, care e plin de corner shops daca stii unde sa le gasesti. De exemplu, in Time Square este o cafenea “ascunsa” in mijlocul frumoasei nebunii a orasului, care se deschide la 6 dimineata. Spatiul e foarte strimt, aerul e plin de miros de ulei prajit, dar fac cea mai buna omleta de pe costa de est, si poti avea o conversatie despre orice cu cineva care tocmai a venit din cine stie ce colt al lumii. Imi trebuie aceasta dualitate, oras, “tara,” pentru ca ambele ma inspira foarte mult. Scriu ori de cite ori am ocazia, in oras, dar nu as putea picta in oras. Orasul ma revitalizeaza, ma excita, dar intotdeauna imi place sa ma regrupez, sa ma regasesc acasa, in fata semineului, cu o carte buna, sau in atelier.
#7499 (raspuns la: #7446) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
A fi scriitor intr-o limba "imprumutata" - de Florin Firimita la: 30/12/2003 02:00:59
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")

Cind am inceput sa scriu, stingaci, in engleza, in jurnalul pe care-l tin de prin 1981, mi s-a parut imposibil sa gindesc in alta limba fara a suna fals, mai ales ca jurnalul nu era destinat unei audiente. Jurnalul a fost intodeauna un antidot nu numai impotriva singuratatii, dar si un fel de laborator privat. Cuvintele au avut intotdeauna aceasi greutate ca si culorile. In afara jurnalului, incercarile mele literare au fost modeste, poezii adolescente, teribile, de fiecare data cind credeam ca ma indragosteam de o colega de liceu, sau, si mai teribil, citeva participari la concursuri sau "olimpiade" unde odata imi amintesc ca mi-au dat un premiu, desi, dupa cum o fosta profesoara de limba romana mi-a spus, "bateam cimpii." Cred ca imi placea sa "bat cimpii," mai ales atunci cind trebuia sa-l analizam pe Eminescu prin prizme marxiste.

Am citit si citesc foarte mult.
Cred ca scrisul "serios," s-a nascut in ultimul an de liceu, anul petrecut in preajma mamei mele, care, nu numai ca a avut un cancer deosebit de violent (la oase), dar care a fost paralizata, si fortata sa stea in pat.
De fiecare data cind o internam in spital, veneam acasa si, in bucatarie, de furie, spargeam farfurii. Cind am ramas doar cu citeva farfurii, mi-am dat seama ca scrisul ar fi un mod mai eficient de a face fata situatiei (plus ca nu trebuia sa string cioburi).
Deci, am inceput sa scriu....serios.

In Statele Unite, jurnalul continua, (in engleza, 900 de pagini in ultimii 13 ani). Prin 1991, am scris prima povestire, "Birds," inspirata de fostul meu mentor si profesor de desen, Constantin Ciocarlie. Avea o baza "reala," dar sfirsitul a fost neasteptat, chiar si pentru mine. Ceea ce a transformat articolul intr-o povestire au fost citeva elemente pe care le-am visat, si care mi-au dat solutia felului in care povestirea se va incheia.
De cele mai multe ori, nu pot scrie daca finalul unei povestiri, eseu, etc, imi e necunoscut.

Scriu aproape in fiecare zi, si caietul de schite pe care il am cu mine devine uneori caiet de idei pentru o viitoare povestire sau eseu. Cioran vorbeste despre imposibilitatea de a locui in doua limbi, si multa vreme m-am simtit vinovat din cauza acestei dualitati. Cred ca faptul ca am crescut in limba romana m-a ajutat sa devin un scriitor american. Limba romana este o limba poetica, in timp ce engleza americana s-a nascut ca limba de afaceri. Astazi cred ca modul meu de a gindi sau mai bine zis, de a scrie o povestire, penduleaza constant intre cele doua culturi. Amble sint limbi cu nemaipomenite capacitati de expresie.

La citiva ani dupa ce am inceput sa scriu in engleza, lucruri ciudate au inceput sa se intimple: o buna prietena m-a incurajat sa particip intr-un concurs national literar sponsorat de New York University. Povestirea pe care am prezentat-o a cistigat marele premiul, si desi nu cred in “competitii” in arta, am fost foarte surprins de modul in care a fost primita, de faptul ca cineva a avut incredere in scrisul meu intr-o limba “imprumutata.” Altii prieteni m-au incurajat de-a lungul anilor, corectindu-mi greselile gramaticale, etc. Editoarea mea de la “House Beautiful” in New York m-a introdus in mecanismele sistemului de edituri din Statele Unite. Una dintre profesoarele mele de engleza de la prima facultate pe care am facut-o aici, m-a invitat timp de citeva veri la ferma pe care ea si cu sotul ei o au undeva, aproape de granita canadiana. Am petrecut citeva saptamini acolo, intr-o izolare aproape totala, scriind la primul meu roman.
Am invatat sa pretuiesc micile victorii. Cind una dintre povestirile mele a fost publicata intr-o revista de mare tiraj din State, in 2001, eram cu citiva studenti in Tobago, o insula frumoasa, izolata, aproape de Cuba. Una dintre studente a vazut singurul exemplar al revistei, in magazinul “satesc,” si a cumparat-o pentru un pret destul de ridicat. Seara, au organizat o petrecere ad-hoc, au citit povestirea, si-au exprimat parerile. Desi eram la citeva mii de mile de New York, m-am simtit “acasa” printe ei, prin faptul ca, in mijlocul junglei, si-au facut timp sa citeasca ceea ce am scris, sa se bucure cu mine.
Scrisul de fapt asta e: un mod de a te imparti cu altii, un mod de a te diseca (si de a diseca lumea in acelasi timp).

Bineinteles ca victoriile care conteaza sint atunci cind reusesti sa scrii citeva fraze sau pagini bune, fara sa te gindesti daca se vor publica sau nu..

Cit despre supravietuire....cind se termina, cind incepem sa traim cu adevarat...nu credeti ca aproape tot din ceea ce facem (scriem romane, pictam, crestem copii, facem filme, plecam in vacante, "cucerim" munti), e un pariu impotriva moartii, un pariu al supravietuirii? Bineinteles ca il pierdem, dar cine are dreptul sa ne toceasca iluziile?
#7442 (raspuns la: #7264) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...