TAXI MORGANA

Taxi Morgana

Ce mi-e Miliţie, ce mi-e Poliţie... păi dom’le, mă duc la ei cu unu’ care m-a atacat, era doi de fapt, da’ ăllalt a fugit între timp... p-ăsta nu l-am lăsat... l-am dus la secţie şi poliţistu’ îmi zice: N-am ce să-ţi fac, nu-s fapte! Pe ce să mă bazez?... Cum dom’le nu-s fapte? Uite cuţitu’, cu ăsta m-a atacat... şi ştii ce zice poliţistu’, îi dă sfatuzri lu’ ăla să se ducă la medico-legal, să i-a certificat ca să ceară despăgubiri... de la mine... că, ştii, ei au vrut să mă uşureze da’ a ratat... a ratat foarte mult... ăllalt noroc că s-a pus repede pă picioare, era în spate, da’ p-ăsta din faţă nu l-am lăsat, i-am făcut trei găuri în cap... auzi, că le-am murdărit secţia lor de poliţie de căcat... păi ce, bă, nene, poate-mi dai şi un teu să spăl p-aicea... mare activitate ce fac ei... şi uite-le pă curvele-astea cum le-a ridicat ăştia cu maşina, să duc în cazinouri, treaba lor, da’ asta e legală, p-astea nu le vede nimenea, al dreacu’ de stat... da’ am lăsat-o moartă, nmu ieşi la nici o socoteală cu ei... le-am zis, buuuuuun, de-acum încolo nu mai apelez, vă las liniştiţi, da’ dacă se mai întîmplă la fel vi-i las pe bordură, îi las aşezaţi pe spate, se uită şi ei la cer, la pomi, la natură... o să v-aştepte ei... cică n-au cum să înregistreze nimic pentru că nu primesc declaraţii, n-au probe... aaaaa, nu vă plac declaraţiile, sau poate nu vă plac declaraţiile mele... lasă, trimiteţi voi un coleg cu maşin, vine pe urmă şi Salvarea, e mai simplu pentru toată lumea... dacă nemernicu’-ăsta înghiţea gutuia... treabuia să aduc capu’ pă tavă să mă creadă... vă spun, munca de Poliţie e o mare activitate, dom’le, e ceva...



Cezar îl chema, ştiţi ? Lucra la Facultatea de Arte, lua şi el ceva bani pentru cîteva ore pe zi, cît poza în faţa studenţilor. Îl ştiu de ani buni. Cînd i se termina programul suna la compania noastră de taxiuri şi cerea maşina mea. Ne-am împrietenit, dar nu mai ştiu cînd, cum. Aşa, de la un drum la altul. Stătea în Berceni. Am aflat pe urmă, după ce ne-am mai cunoscut, că Cezar studiase dreptul. Dar el avea o figură croită pentru băraţi top-model, de-asta cred că l-au ales la Facultate să pozeze. Poate că lua bani buni, habar n-am. Pomeţi ridicaţi şi duri, gropile obrajilor îi dădeau o expresie rece, era tare. N-am ştiut cît era de tînăr sau bătrîn. O dată am urcat în atelierul unde stătea dezbrăcat pentru schiţe, la Facultate. Vreo douãsprezece mîini îi albãstreau liniile corpului. Muşchii, oasele. Pe burtă avea douã cicatrici. Mă uitam curios, era ca o statuie. Frumos bărbat. Două sudente şuşoteau, descoperiseră semnele unei operaţii de hernie. Nişte linii maronii legau bucãţi de carne şi piele desfãcute cu nişte ani în urmã. Mie mi s-a părut că are o plăcere a lui să se lase într-un fel răstignit. Studenţii aveau o mapă cu schiţe după corpul lui Cezar.
Lui Cezar Fieraru îi plãcea ce făcea. Era rupt de familie. Refuzase cu ani în urmă o carierã de avocat. Rudele îl ţinuserã departe, apoi l-au abandonat de-a binelea. Uneori glumea, spunea că e atît de aproape de Cuprins. Într-o orã schimba cîteva poziţii, ca după un catalog. De fiecare dată cînd urca în taxi credeam că, privindu-mă, îşi descoperea o neputinţã. Mi se părea că îşi continuă ultima poziţie din atelier, în faţa studenţilor. Îşi privea mîinile, degetele stãteau împletite pe genunchiul piciorului drept, aşezat pe scaun, picior peste picior. Aşteptam să-mi zică: Hai, pornim! Mi se părea un om mai bãtrîn decît era. Într-o seară, nu-mi pot explica de ce tocmai atunci, mi-am dat seama că Cezar lua poziţia pe care o avea tatăl meu cînd stãtea afarã, în curte, dupã masa de seară. O poziţie de om bãtrîn, trecut prin toate, care nu prea mai are ce aştepta. Cezar fuma Kent. Trăgea cu poftă, ca din ţigările Snagov ale lu’ taică-miu. I-am spus de cine mi-a adus aminte, i-am cerut o ţigară. Ştia că mă lăsasem de fumat şi i-am zis c-o să mă reapuc, că era timpul. Cezar era nemişcat. A fost ultima seară cînd a mai chemat maşina mea prin comandă. Nu ştiu de ce. Eu am mai trecut pe-acolo, pe la Facultate, dar studenţii intraseră în vacanţă... Pe urmă m-am luat cu altele şi-am uitat de el, încet, încet. Aşa se-ntîmplă, uităm unii de alţii. V-am zis că aşa aţi stat şi dumneavoastră mai devreme, ca el, şi mi-aţi adus aminte de Cezar.



marco briguglia, penta, leon roberts, boraX, sasha, smart, thor-nado, rosario internulo, rhadoo, john digweed, livio, jimmy van m, warm-up: edy, îi învăţasem pe de rost pe toţi ăştia. Văzusem afişele-astea şi prin oraş, pe ziduri, pe stîlpi, dar puse toate la un loc. Prietena mea stătea, în blocu’-ăla. Cînd prind zona mai urc la ea. E altfel cînd dragostea se naşte din surprize. Mie-mi place taximetria pur şi simplu, ştiţi, n-o fac pentru bani, că bani am. Mie-mi place să conduc, să văd oraşul. Şi, ca să revin, toate numele astea îmi apăreau la primul etaj, în bloc cu Corina. Nu mai ştiu care a fost primul afiş, dar nu contează. Abia de la al treilea mi-am dat seama că ceva mai deosebit. M-am gîndit că poate vrea să facă unu’ vreo o expoziţie. Erau doar acolo, la etajul unu. Ar fi fost mişto să facă din tot blocul un muzeu de afişe, ar fi fost deschis tot timpul. Nu există interfon, lumea intră şi iese în voie, l-ar fi putut vizita chiar şi cîinii, o chestie interesantă. Oricum, altceva decît în blocurile cu peisaje, cu dealuri, cu apusuri, cu litoral...
Într-o zi, cînd mi se pusese pata să mă reped la Corina, intru în bloc şi aud nişte voci mai certăreţe, de vîrsta a doua. Cînd am ajuns la etajul unu, l-am recunoscut, îl ştiam, îl mai văzusem în halul ăsta. Stătea la etajul şapte. Nu-mi dădeam seama de ce i se căşunase pe etajul unu. Poate că din cauza liftului blocat. Dezlipea, smulgea, rupea, spumega, înjura printre dinţi. Era de neoprit. Nici unul dintre vecinii care săriseră cu gura pe el nu reuşea să-l oprească. Nea Stere are pînă în patruşcinci de ani şi multă forţă, era zdravăn şi băut bine. Şi îşi făcea treaba excelent spre formidabil. Uşile se deschideau în continuare, iar vocile ziceau: E Stere de la şapte! Lîngă el, băiatul care pusese afişele. Se jura că de mîine în bloc va fi cu totul altfel. I se distrugea sub privirea smiorcăită Muzeu’ de la unu. Iar Stere o ţinea pe-a lui. Îmi venea să-l pocnesc cu un asiprator, ceva, dar m-am abţinut. Oricum nu locuiesc acolo, n-avea rost să mă bag. Pînă la urmă, trei bărbaţi l-au prins zdravăn pe Stere şi l-au cărat pînă la şapte. Au intrat în apartament, am intrat şi eu curios, şi am văzut cu toţii că Stere era un om obişnuit. Asta am văzut eu în apartamentul lui, o casă ca toate casele. Numai nevastă-sa, beată şi goală, şi sticlele erau ca un OZN într-o poieniţă. M-am scîrbit pe loc. Mie nu-mi place alcoolu’, da’ tot m-am apucat să citesc etichetele. Habar n-am de ce şi mai ales de ce atîtea mărci, parcă mă ţăcănisem şi eu, erau acolo, zăceau alexandrion, bellman’s, stalinskaya, skol, skol, kreskova, russkya, bartender’s, skol. Afişele bietului băiat erau artă serioasă, cu priză la tineret, afişe de spectacole, deşi nu prea mă pricep.



Auzi, blondule, Discobolu’ te ştanţa ca pă vite-n America... ascultă aici, la mine, aşa o să vă pun şi eu pă cur, un L de la Lucian... ce fă, lasă-mă-n pace, de-aia am limbă, să vorbesc. Dacă-i punea ceaşca aia-n cap, cum zice că mi-a făcut mie, o mare operaţie aşa cum am eu, mai ziceam, te credeam... las’ că o să-i crească păru’, da’ prostu’ s-a lovit şi să se lovească pînă i-o-nverzi căpăţîna! Venea cu zece veri şi zece verişoare cu ţîţele mari şi tot mă durea-n cur, te rog să mă crezi. Dădeam prin staţie o chemare şi venea toată compania de taxiuri, ştii ce-nseamnă asta? Se-aduna vreo treizeci de maşini şi nu ştiu pă unde mai scotea cămaşa. Astea-s ţigările mele, ia, fumează şi tu, asta am afirmat, dar pentru ce mănînci, pentru ce bei, pentru toate astea ce faci ? De futut nu te fuţi. Asta e vere, că io dacă-s mort de beat, şase beri sau cîte pula mea or fi, mă piş, nu mă piş, da’ dimineaţa îmi fac pantofii. Sunt curat chiar de dimineaţă. Ce, zice că am înjosit-o, că am umilit-o ? Să bage frăţioare lacrimi pînă la Chişinău, pîn’ la Putin, să facă podu’ de flori, da’ nu să-i facă cu ochiu lu’ Nick. Şi uite cum gîsca nu marchează ! Ce, sînt vr’un taximetrist labagiu, sau ce ? Îţi spun eu, că dac-aud discuţii pă seama noastră cu alde Nick, nu pe ea o fac, că ea-i o treanţă, dă-o-n sloboz, da’ pă faliţii ăia care bea banane asortate cu tequila, ştii ce fac cu ei, într-o secundă am intrat şi am spart o sută de căşti din-alea speciale. Le pun pe cap la fiecare, aşa, cu forţă, să le încapă. Ce, Nick e vreo marcă de bere şi nu mi-am dat io seama ? Ok, am mîncat de pe jos, şi ce, e vreo problemă ? Bă negrule, stai aşa că asta-i bricheta mea ! Bă negrule, tu eşti negru la culoare, cum te văd şi cum mă vezi, ce, crezi că io te mint pe tine ? Ia dă-mi bricheta ! Nici nu ştii cît te-am căutat, hai, că ai o faţă de căprioară hăituită.
Cum îţi ziceam, Nick e doar un student, bă, dă-l în pula mea, că nu asta mă interesează, da’ e figurant şi de-aici se-ncepe cu deranjuri. Eu nu i-am dat decît două capace. Îi mai dau două diseară, da’ să nu mă-nţelegi greşit, că dacă zice ceva de mine, că Lucian e recalcitrant, chestii d-astea, o să-l bag direct în comă cu o grăma’ de inşi la masă şi le cer şi bani pentru show, chiar dacă nu-i ştiu pă toţi.
În noaptea asta vreau să cheltui un milion aici, azi am făcut şase milioane cu englezii ăştia care-au venit la Steaua cu Liverpool. Da’ ştii ce vroiam să zic, că e revoltător să vrea să mă spargă pentru un pahar, că nu l-am spart intenţionat şi p-ormă, auzi la el, cică-nchide baru’să mă dea pe mine-afară şi-l deschide-n zece minute, da’ vinde doar răcoritoare şi chipsuri. Ia spune negrule, ţi-ar fi frică dac-ai fi în locu’ meu ? Ce mă, crezi că noi n-avem d-ăştia de culoare originali din România ? Ia uită-te mai bine la mine !
Bă, da’ ce mă respectă aia ! Mă ia cu, Lucian, te rog frumos ! Zdreanţa aia oxigenată. A supt şapte ani din Cola, da’-mi vine mie o dată de-o să-i zic, pleacă fă că-ţi rup căpăţîna ca la curci, te las fără cioc instant. Cît e ceasu’ bă, e tîrziu ?
Eşti frumoasă ? Uite mă, mă-ntreabă dacă e frumoasă. Uite negrule, mai beau şase beri şi-i arăt dacă e frumoasă. Încordează-te negrule, eu am un ceas la gară pe care-l întorc şi zic la toţi cum e treaba, da’ ea, îţi spun eu, este frumoasă. Păi ce bă, sunt fugit de-acasă, de la şcoală, ca boschetarii ? Călăreşte-o-n pat, mai stai şi tu un pic, mai bei o Cola… Auzi fă, tu să taci, că pe tine te iubesc, da’ să taci cînd e vorba de tine, pizdico. Auzi, şi dacă-ţi spun să nu te uiţi la negru ăsta, asta-i lege pentru tine, că d-aia eşti frumoasă, ai înţeles ? Spune da, să te-audă şi domnul Negru’ ! Aşa, miezule, aşa, tare, ca la serbare !
Bă, eu la două zile beau trei zile. Uită-te la faţa mea, de ieri sunt în concediu să mă refac, că nu ruşinez pe nimeni dacă stau şi io p-acasă, da’ cînd mă-ntorc, crede-mă, îl fac pe Nick de intră el în concediu. Eu nu mă bag pă cursurile lui, pă şcoala lui. A luat 10 la şcoală ? Pace îi dau, ca-n filme. Da’ eu sînt o piele roşie care ştie şi război de gherilă şi rakeţi şi orice. Da’ mă-ntorc, să moară mama, mă-ntorc şi-l omor ca pă Christos ! Cum mă, mă-nşeli tu pe mine mă ? Nu mai e loc pentru el, uită-te la mine. Cine să dă la mine… PAC ! E şi el vreo marcă de bere şi nu mi-am dat seama ? Ce, că are pază ? Hai că-ţi spun eu cum tre’ s-arăţi, e răspunderea mea. Karateuri, chestii. Fii-miu ştii cum e ? E-o agrafă de om, griblură de-aia de parc, da’ ştie nişte karateuri de te xeroxează, să mor dacă ştiu cum, dă’ te face în cîte vrei. Aşa sunt şi eu, că-s tac-su. Te iert, da’ nu te uit, cum zice japonezu’. Nici ca noi, nici ca voi.



Dom’le, am prins într-o noapte un drum încolo prin Militari, trebuia să merg la un coleg de serviciu, era prin anii 80, şi m-am pornit la drum prin Crîngaşi. Pe locul lacului Ciurel era un cimitir. Trebuia să trec pe-acolo. Şi, ca un făcut, a trebuit să intru eu în gaura istoriei, ştiţi, pentru că m-am nimerit taman cînd Ceauşescu ordonase regularizarea Dîmboviţei. Ca să vezi ce mi-a rezervat mie Dumnezeu. În ziua aia s-a dispus evacuarea cimitirului. Proprietarii locurilor de veci am înţeles că fuseseră înştiinţaţi cu o zi, două înainte şi a trebuit să se descurce fiecare pe puterile lui. Era un baraj de care treceai, dar erai direcţionat spre cimitir. Fuseseră mobilizaţi o grămadă de taximetrişti care noaptea transportau morţii. Osemintele, rămăşiţele, ziceţi-le cum vreţi, erau puse în saci de plastic, pe urmă ne semnaliazu ieşirea din perimetru un cimitir nou înfiinţat, Giuleşti-Sîrbi. A fost o noapte de groază. Aproape toţi şoferii erau băuţi, vă daţi seama. Nu rezistai dacă erai mintea întreagă. Atunci am cunoscut foarte mulţi taximetrişti. Parcă a fost botezu’ meseriei. După experienţa asta am renunţat la inginerie, eram încadrat în producţie, da’ am dat-o încolo. Ăştia oameni adevăraţi, taximetriştii. Dom’le, un taximetrist îţi ştie oraşul ca pe apă. Ştie şi geografie şi istorie şi poveşti, bîrfe. E ca nişte agent de spionaj. Mă scuzaţi, poate v-am plictisit, da’ c-a trecut p-aicea mi-am adus aminte, cu toate că trec destul de des prin zonă. S-a-ntîmplat, ce să-i faci ? Asta e ! După ce-a apărt lacul, în apă au dispărut destui copii. Se jucau, înotau, mama lor ! Da’ uite c-au fost nişte victime... Colaterale, că tot e la modă cuvîntul ăsta. Lumea zicea că locul a fost blestemat de familiile morţilor pe care i-am cărat noi cu maşinile, alţii zic că-i blestemu’ lu’ Dumneazeu, da’ cred că-i şi întîmplare. Lacul e adînc, cum să nu se-nece un copil. Da’ cred că-i şi un pic de blestem la mijloc, am mai citit şi eu prin nişte cărţi cu paranormal, mi-am mai schimbat niţel optica. Aici fac dreapta, da ?



Eeee, staţi să vă zic eu întîmplare ! Eu stau în Bucureştii Noi şi ştiu multă lume în cartier, de, sînt taximetrist. Cînd nu sînt pe drum, sînt în aşteptare şi văd tot ce se mişcă, în ce direcţie, care-i mersul lucrurilor, înţelegeţi ? Domnu’ meu, şi într-o seară văd o maşină, maşina unui vecin de scară, că pe-ăştia n-ai cum să nu-i ştii, ce Dumnezeu ! O Dacie strrăveche, dar bine întreţinută, ca o nemţoaică ce venea de douăzeci de ani la Marea Neagră, pentru nămol. Vecinu’ primise maşina de la tatăl socru. Îmi povestea cum îl îndemna la prudenţă, “Maşina asta ar mai putea-o duce vreo zece-cinşpe ani, să ştii !” Vecinu’ o parcase în spatele blocului, el şi nevastă-sa erau mulţumiţi, erau proaspăt căsătoriţi şi aveau şi maşină. E o chestie, domnu’ meu, să-ncepi viaţa de familie cu apartament, maşină, totu’ proprietate personală. Vă spun eu că am trăit şi comunismu’, trăiesc şi capitalismu’ şi-mi dau seama cum stau lucrurile. E bună şi asta, aşa le spuneau părinţii ei. Ca într-o dimineaţa să coboare vecinu’ în parcare să se mai minuneze o dată, pentru că maşină primită pomană trebuie gîdilată în fiecare dimineaţă, ar trebui să cobori şi să-ţi bei cafeaua la volanul ei. Dacia lor chiar e o maşină-muzeu, nu altceva. Tatăl socru adunase în fostul ei garaj tot felul de nimicuri, ştiţi, şi s-ar zice că maşina s-a obişnuit cu ele, da’ dacă i-a schimbat domiciliul trebuie să te apropii de ea cu tandreţe. Şi coboară vecinu’ cafeaua, ce să spun, era voios omu’, numai că sărmana maşină nu mai era.
Da’ să vedeţi că eu, cu meseria mea, sînt băgat şi eu într-un fel în povestea asta. V-am zis că într-o seară, ce, aproape că trecea spre noapte, şi văd maşina lu’ vecinu’. Vă daţi seama, îi ştiu număru’, tot. Erau înăuntru nişte tineri, dar nişte tipi dubioşi. A vîndut-o vecinu’, am zis. Mi-am văzut de drumu’ meu, că aveam o comandă, dar a doua zi, c-aşa se-ntîmplă, mă-ntîlnesc cu omu’ şi-l întreb cu cît a dat-o. S-a uitat la mine, parcă îi venea să mă trosnească în felu’ lui. O fi zis că fac mişto de el. Nici n-a vrut să mă bage-n seamă. Mai tîrziu a venit la uşă şi şi-a cerut scuze, mi-a povestit că i-au furat-o, că a făcut plîngere la Poliţie şi că aşteaptă, dar că nu are încredere că se rezolvă. Mi-am luat şi eu avînt, cînd am văzut că nu-i pornit pe mine, şi i-am povestit omului că am văzut maşina noaptea, pe unde, chestii, înţelegeţi ? Oricum, era pesimist, dacă-ţi pui în cap ca lucrurile merg rău, n-ai ce să-i faci omului. Ca peste vreo două sau trei zile să intru în bloc prin spate şi să-i văd maşina parcată la locul ei. Vă daţi seama, m-am dus la el, am bătut la uşă, a deschis omu’, m-a primit, a scos o bere şi mi-a povestit. O bandă de cartier îi aranjase maşina i-o scoseseră la plimbare, aşa bănuia. Ăia tocmai proiectaseră o spargere şi-au spart o carmangerie, poate-au spart şi alte magazine. Într-un din dimineţi, cînd vecinu’ s-a dus la fereastra de la bucătărie să-şi bea cafeaua şi să se uite în parcare a văzut maşina la locul ei. A coborît cu cafeaua în mînă, a deschis şi dinăuntru a ieşit un miros greu de carne. N-a apucat să se uite bine înăuntru din cauza mirosului. Domnu’ meu, ăştia tineri au nişte idei... Ce le-a trecut lor prin cap, auzi ! A mai sorbit vecinu’ din cafea, maşina s-a mai aerisit puţin, şi cînd şi-a băgat capul să vadă dacă lipseşte ceva ce observă ? Nu mai avea bancheta din spate, dar avea în loc o pulpă mare de vită. Aşa, ca semn de mulţumire. Şi şi-a dat seama că de fapt mirosea a benzină şi-a măcelărie. Şi palpitaţiile, iarăşi. Ce-i trebuia lui carne ? Putea s-o ia pe coajă pentru pulpa asta. M-a chemat în bucătărie, a deschis congelatoru’, mi-a arătat nişte pungi cu carne şi m-a întrebat : Nu vreţi şi dumneavoastră ? Acuma, eu sînt om cu experienţă, i-am zis să meargă la Poliţie, să spună tot ce ştia despre maşină după ce-a primit-o înapoi, mai puţin despre pulpă. Şi mi-a zis că asta a şi făcut, că ăia au făcut nişte acte, adică declaraţii, au închis dosarul, tot. M-am uitat la el, m-am gîndit că am un vecin bun, dacă a învăţat ceva din toată chestia asta, şi i-am zis : Atunci puteţi să-mi daţi şi mie două pungi, dacă tot vă ţine congelatoru’ ocupat !