-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Starea de mirare a cuvintelor


de Lucia Daramus la: 04/07/2006 22:29:00
modificat la: 05/07/2006 21:09:35
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Lucia Dărămuş
Starea de mirare a cuvintelor

Eu sînt cuvîntul, spuse cuvîntul Lucia. Şi s-a minunat, rostuindu-şi povestea.
Nu ştiu nimic şi nu mi se pare nimic de la sine înţeles, drept pentru care mă mir. Mirarea aşezată în cuvînt aduce limpezire asupra lumii unui scriitor, aşa cum lui Van Gogh lumea i se descoperea din spatele mirării culorilor. Miza scriiturii este însăşi miza de a fi în mirare, de a fi cu ochii aerisiţi, pentru a vedea mirarea trecerii, a marii poveşti. Generaţiile de iarbă vin şi trec, oferind locul celor grăbite s-apară, fără a lăsa nimic în urmă. Iarba tînără se iveşte pe un loc virgin. Aceasta este adevărata minune: să pleci lăsînd în urma ta virginitatea faptului de a fi fost, pentru ca un cuvînt să se poată minuna. În copilărie am cunoscut cel mai înţelept om de pe pămînt – bunica. Bunica ştia să coboare soarele în ciaunul ei de mămăligă, să-l răstoarne mare, galben, rotund şi aburind pe prosopul întins pe prispă, apoi să ni-l împartă egal la fiecare. Aventura mea cu soarele din strachina de lut viu colorată ţinea cîteva ore. Teama că bucata mea de soare ar fi dispărut o dată cu primele părţi din mămăligă mestecate mă făcea să-mi ţin dumicatul galben şi aburind strîns de trup, chiar lîngă inimă. Lîngă inima cuvîntului. Apoi mă furişam în grădină şi, ascunsă după o căpiţă cu fîn, îmi scriam povestea pe care o trăiam aievea. După astfel de experienţe simţi dorinţa apropierii depărtării de lume. Şi te ascunzi, pentru că niciodată cînd scrii nu eşti suficient de singur, suficient de departe, suficient de adînc în liniştea tăcerii, încît cuvintele străvechi să se poată mira în tine cum s-ar cuveni. Mămăliga nu o puteam înghiţi pentru că era vie, făcea parte din povestea mea, după ce cuvintele, într-o formă foarte ciudată şi stranie, se desprinseră din soarele rotund şi galben, tolonit pe prispa bunicii, a mirare, izbindu-mi privirea şi întreaga mea fiinţă. Atunci mi-am dat seama că ele trag la suratele lor, că se caută unele pe altele, că eu eram cuvîntul regăsit. Cuvintele, însă, se pot pierde, precum se pierd şi poveştile cu bunici.
Aveam şapte ani cînd am trăit teribila spaimă a pierderii cuvîntului, a depărtării de mine, văzîndu-mă pentru întîia oară din afară, suspendată de marginea alunecoasă a vidului. Îmi rostisem numele de zeci de ori, fără oprire, într-o frenetică ameţeală, pînă cînd acestea s-au desprins de mine, la urmă chiar eu despărţindu-mă de mine însămi, depărtîndu-ne în fărîmiţarea noastră. Numele meu se mira de alunecarea pe tunelul întunecos, de depărtarea neagră de trup, doar un fir firav al unei probabilităţi faţă de existenţa unui celălalt sine ne aduseră laolaltă.
Se întîmpla ca numele să plece şi eu o dată cu el, ori de cîte ori nu-mi plăcea lumea. Cuvintele se mirau de starea acestei lumi şi-i vorbeau acesteia de pe poziţiile lor cele mai clare, ca dintr-o limpezime a unui ochi de cer. Uneori colţurile lor lăsau dîre de sînge în mizeria ţărînei. Era timpul cînd fugeam dintr-un suflu de mirare cu toate cuvintele mele în fiinţele lor. De obicei îmi vizitam Calinorogul. Şi-acum îl mai vizitez. Cuvintele lui se miră în cele mai strălucitoare şi tainice poveşti. Trebuia să-i descui taina miriştilor în fiecare zi, altfel greutatea de plumb – singurătatea – care-i atîrna în suflet, l-ar fi ucis. Avea o tristeţe stranie pe care încă o mai are. Mă tolăneam între ierbile sidefii, gemetele acoperişurilor de pe pămînt abia că ajungeau pînă la mine, ca într-un tîrziu să nu se mai audă nimic. În schimb, luminile pietrelor de deasupra cîmpiilor de sidef cîntau din ce în ce mai pătrunzător, asemuindu-se unui dans de pe altă lume, rătăcind acum printre noi. Calinorogul repeta la nesfîrşit apele sînt vesele precum veselia apelor, pînă ce mirarea cuvîntului eu se punea pe desluşit o poveste a firii.
În pajiştea Calinorogului mă simt cel mai bine, chiar şi astăzi. De la el am auzit pentru prima oară povestea viermelui fermecat, care nu-şi găsise locul printre oameni. L-am rugat pe Calinorog să-mi spună această poveste de milioane de stele lumină, pentru că aveam senzaţia că viermele fermecat, ce căzuse din întîmplare în lume, era eu.
Cred că de aceea starea de mirare a cuvintelor era atît de tulbure cînd dădeau cu ochii de mine pe pămînt. Întîmplarea faptului de a încerca să fiu ca oamenii printre oameni se năruie de atunci, de la prima urmă de literă lăsată de mine, ca şi cînd pietrele ascuţite ar încrusta răni de oţet în tălpile goale ce sparg vînzoleala apelor rîului.
E tăioasă mirarea cînd îţi cunoşti starea de a fi cuvînt! Mă închid pe zi ce trece în el şi din interiorul propriului său sine mă mir de starea însăşi a mirării fiecărui cuvînt: cînd eşti poet îţi vezi apele / din care fiinţele tu se-adapă.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


CE BINE - de danimiodrag la: 08/07/2006 08:06:36
ce bine ,
ce bine .
ca existi ,
ca existi,
ca existi !
#132183 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: