Marianna, as vrea sa-ti scriu un mesaj personal pe tema asta...daca te intereseaza... Cum te pot contacta ?

intr-o dilema mai veche din Mai, Doamna Liiceanu are un foarte interesant articol despre barfa. Barfa ca supapa si barfa ca necesitate intr-o societate. dar de la a barfi pe altii pana la a te barfi pe tine insitu este mai mult ca decat a merge la confesional si a marturisi tot ceea ce nu ai facut.
Sa stii nu vor fi multi care sa alunece pe coaja ta de banana pentru ca de cele mai multe ori este dureros sa recunoasti ceva ce ai fi putut face dar nu ai facut de teama ca "gura lumii".....
dar si mai suparataor ar fi faptul sa se gaseasca cineva care sa spuna: fugi dom'le cu chestiile astea, eu is om dintr-o bucata, ce-i in gusa si-n capusa.
eu ce am de zis, zic, nu ma ascund dupa degete. deci unde-i adevarul? oare chiar toate propunerile indecente sa fie legate de sex? oare a cershi prietenia este tot o propunere indecenta? omul nu prea vrea sa recunoasca infrangerea atata timp cat o poate masca in spatele uneu duritati sau a unui jos de saltimbanc. Vive, la comedie! e doar comedia umana. de ce am batut apa-n piua si n-am spus nimic?
pentru ca spre rusinea mea singurele propuneri indecente pe care le regret sunt acelea cand ar fi trebuit sa spun : dobitocule! dar din prea mult prost inteles "bun simtz" nu am facut-o. deci?
daca vrei sa nu fii ranit, incearca sa nu ranesti! cuvintele doare?
oare? ca poate fi indcecent atata timp cat noi stabilim limitele?

Nu ma tem de ce ar spune lumea, ci ma gindesc daca intr-adevar e vital ce-mi trece prin cap (ce-si face omul cu mina lui )...deocamdata ar trebui sa va spun ce urmeaza sa fac, deci nu despre lucruri trecute ar trebui sa va povestesc...mai vorbim peste citiva ani...

Si eu care credeam ca sint groaznic de sincera...ei, aici la cafenea mi-am gasit limita...nu sint chiar asa de sincera pe cit ma temeam, desi...mai vorbim peste citiva ani...

cere si ti se va da

Am facut tot ce am vrut. Nu sunt atat de vanitoasa incat sa-mi pese de ce zice lumea. Relatia mea cu lumea e, atunci cand exista, una speciala, reciproc placuta. Nu am cum si de ce sa fiu constransa de ea. Cateodata imi ia mai mult timp pana cand oamenii se obisnuiesc cu mine dar, odata ce se intampla, ei nu mai au nicio pretentie sa le seman, pentru ca isi dau seama cum sunt eu si ma apreciaza tocmai pentru ceea ce sunt. Deci ''lumea" (in sensul de lumea aia care ma toaca si de gura careia mi-e frica) nu exista pentru mine.
Am o atitudine, zic eu, foarte sanatoasa privind viata. Asta nu inseamna ca "o traiesc la maximum", asa cum incearca s-o faca, disperat, ceilalti tineri cu "atitudine sanatoasa". Dar fac intotdeauna ce vreau, pentru ca sunt sincera cu viata si cu mine insami.
Cred ca diferenta intre un om ridicol si unul neridicol (eventual cei doi facand acelasi lucru... unul excentric, de exemplu) e cea data de sinceritatea cu care el face lucrul respectiv. Cel care nu o face din toata fiinta, cu credinta in gandul lui, risca sa devina cel putin ridicol. Iar daca o face ca sa epateze, devine si mai ridicol decat daca e numai neconvins.



Oamenii isi fac rau unul altuia fie din frica, fie din ura. (Machiavelli)

Aproape casatorit. Mai sunt probabil cateva luni...
Suntem de mult timp impreuna. Anii au trecut si uneori, am impresia ca nici n-am trait inainte. Inainte de ea. Parintii mei , parintii ei, frati, surori, prieteni, parca am crescut cu totii impreuna. Practic uneori simt ca nu am nimic al meu, personal. Chiar si tigaia in care imi prajesc cartofi cand n-am chef sa fac de mancare am cumparat-o impreuna.
Totul este al "nostru". Si in felul meu , o iubesc. Am pierdut si am castigat atatea impreuna. Sunt pregatit sa merg inainte, sa privesc cu incredere si siguranta inspre viitor...

Dar, atunci cand nu ma asteptam, cand viata mea intrase intr-o lunga linie dreapta s-a intamplat sa regasesc ceva ce am crezut ca am pierdut undeva , demult in trecut. Pasiune . Nebunie. Sentimente traite atat de intens incat fiecare particica di corpul meu vibreaza. Mori si invii de cel putin cincizeci de ori in fiecare zi.Da, asta poate descrie cel mai bine momentele prin care trec.Simturile imi sunt impregante cu mirosul ei.Cu chipul ei. Ochii aceia...Doamne! Atata, atata iubire! De unde vine? Si de ce?
Eu nu aveam nevoie de asa ceva. Nu acum. Ce sa fac ? Cum sa le spun tuturor ca eu vreau sa ...ca m-am indragostit nebuneste de altcineva!? Ce vor spune!? Dar...ea! Ce-o sa faca ? Ce-o sa faca singura? Nu merita asa ceva. Am fost atata timp impreuna.Certuri, lacrimi, dragoste, deziluzii, fericire, sacrificii. Mai ales sacrificii. Ma gandesc la cate a renuntat. La cate(si la ce) a...pierdut,din cauza mea! Boule! De ce nu te-ai gandit la astea inainte de a ajunge aici!
Nu stiu,dar nu...Nu cred ca ...
Doamne, spune-mi doamne ce sa fac! As vrea sa pot sa ma rup in doua ! O parte sa ramana aici, sa aiba grija , sa vegheze.Sa sprijine . Iar celealta parte... Cealalta parte sa fuga, sa uite , sa cerseasca, sa iubeasca! Sa traiasca!
........................................................................................
Ajung acasa si o gasesc dormind. Deschide putin ochii si intinde mana spre mine. Ma duc si o sarut pe frunte, ca pe un copil care astepta binecuvantarea. Se ghemuieste, isi trage perna sub cap si surade cu ochii inchisi , multumita.
Ma indrept spre fereastra si raman cu ochii atintiti undeva dincolo de orizont,dincolo de aceasta lume...
Nu stiu pentru cat timp am stat asa. Insa stiu ca in aceea noapte am facut cea mai importanta alegere din viata mea. Si intr-adevar uneori regret hotararea pe care am luat-o atunci.
Prejudecata, sau act de responsabilitate?De maturitate? Numiti-o cum vreti insa daca este prejudecata , atunci ea este mama tuturor prejudecatilor.
In oricare din cazuri insa si indiferent de alegerea pe care o facem ramane o lectie de viata. Pe care in mod ciudat ,indiferent de cate ori am retrai-o, o vom scrie de fiecare data la fel : gresit sau corect.

lavdyi, pot sa te intreb ce hotarare ai luat? povestea ta imi pare atat de cunoscuta........si eu am facut o alegere......dar refuz sa ma gandesc daca a fost cea buna. Intotdeauna am considerat ca decizia luata la momentul respectiv cu siguranta a fost cea mai inspirata, sau cea mai buna daca vrei. Cu siguranta am stat si am analizat....sau poate doar mi-am urmat instinctul.........dar niciodata nu mi-a parut rau. Acum, daca stau sa ma gandesc la ''rece'' cu siguranta voi ajunge la alte concluzii si voi face altceva....dar ''acum'' , momentul ''acum'' e altceva....timpul a trecut, perspectivele si conjunctura este alta......iti sugerez sa nu regreti nimic si din cand in cand sa iti aduci aminte sa faci ceva doar pentru tine. Fii egoist un pic.......

Este doar o povestioara, o fictiune, din fericire n-am trait-o exact asa. Am trait-o intr-un alt mod, intr-un alt moment si la o alta intensitate. Oricum pot spune ca exista cate o bucatica din ea in care ne regasim fiecare dintre noi mai mult sau putin, mai tarziu sau mai devreme. Ideea e ca in aceste cazuri un act de altruism poate fi interpretat ca un act de lasitate. Si de multe ori chiar este.

Ca sa-ti raspund si la intrebare(desi ai raspuns singura) am ales sa raman. N-am fost suficient de las(sau de curajos) ca sa plec. Desi motto-ul nostru in viata ar trebui sa fie "carpe diem" de multe ori ramanem stransi in lanturile propriei constiinte.

Am o curiozitate, apropos de egoism/ altruism atunci cand alegi sa ramai intr-o relatie in care iubire nu mai e.
Ma intreb daca ai considerat si perspectiva in care sotia ar fi dorit sa stie ca nu mai e iubita. Ca o conditie a libertatii ei, pe care ar merita-o cu demnitate. Cred ca cea mai mare nedreptate care mi s-ar putea face ar fi aceea de a ma cuibari langa omul drag fara sa stiu ca gandul lui e altundeva. As resimti-o ca pe un dispret suprem.
Adevarul e uneori (de pilda in cazul asta) o mare favoare in iubire, de aceea nu inteleg deloc altruismul de a ramane langa cineva de dragul istoriei comune si atat.

Si am in minte imaginea unei colivii baroc, cu inflorituri la captul gratiilor elegante din aur si alte tipuri de sclipiciuri pretioase. Iar sufletul mi se chirceste.

"Niciodata sa nu uiti de inima ta", zicea Vama Veche. Cand am avut impulsul de a ramane de mila celuilalt mi-am amintit asta. Fiindca mila nu e iubire. Si cum poti oferi iubire? Sau ea, de mila avea nevoie?
Ma duce cu gandul la cersetori.. la aceia care n-au curajul, dupa ce au cazut, sa se mai ridice singuri si sa se scuture de praf, ramanand acolo, sub bocancii tuturor. Si imaginea asta imi vine in minte si cand ma gandesc la tine si cand ma gandesc la ea. Cel putin, ea nu stie.
Dar tu? Cat timp vei putea astfel? Cat, pana cand ea isi va da seama?
Altruism? No way! Lasitatea e cea mai egoista forma a sentimentelor. Egoism care nu foloseste nimanui, ca atunci cand te sinucizi.
--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.

Sunt cam nestapanita, iar daca am refuzat ceva vreodata s-a datorat numai acelei "voci interioare" care, in pofida impulsului meu, se zbatea: "nu, nu, nu!" :)
Daca a avut dreptate ori ba, uneori am aflat, alteori nu. Dar refuz sa-mi raspund la intrebarea "ce-ar fi fost daca?", desi ma sacaie adesea. :)))
--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.

mi s-a intamplat si mie de cateva ori...sa vad ca nu mai are rost, si ca degeaba vine dintr-un sens, daca nu e reciproc!! trebuie sa vina din ambele sensuri, ca de nu, ceva e wrong, nu e dragoste, e mila,...e ce e mai urat pe lume...pt ca acela care te iubeste iti ofera ceva numai al lui si e pacat sa stai cand trebuie sa pleci..."there is a time for departure even where there is no place to go..."viata iti ofera multe oportunitati, trebuie doar sa stii sa profiti de ele...decizia, ca a fost una corecta sau nu, se vede in timp...si chiar nu mai putem face nimic...e vorba si de noi aici, de sufletul nostru...si daca ii iubim sau i-am iubit vreodata, sigur vrem sa fie fericiti...

Ceea ce spui tu este just si extrem de realist. Si sunt de acord cu tine. E probabil mai greu insa de luat o decizie atunci cand esti direct implicat. Astfel multe persoane chiar daca spun ca n-ar accepta asa ceva, pana la urma accepta si prefera sa traiasca in aceasta umilinta si suferinta provenita din constientizarea faptului ca sunt inselati. Ceea ce ma duce cu gandul la faptul ca pentru ei e mai bine sa nu stie. Pentru unii adevarul doare atat de tare incat nu vor sa-l auda.

Nu vreau sa inchei fara sa repet ca e vorba de o intamplare fictiva. Am trecut si eu prin ceva de genul asta dar fara implicatii serioase cum ar fi in cazul unei casatorii. Privesc si eu lucrurile ca si tine, cu detasare si am incercat doar sa-mi inchipui cum as fi reactionat. Si acum, citind ceea ce-ai scris , e posibil sa ma fi inselat. Sau nu. Ramane de vazut... sau nu.Mai bine nu :)

Din pacate iubirea nu garanteaza reusita casniciei!

De ce neaparat "carpe diem". Trebuie sa ne gindim si la altii...Viata are o multitudine de nuante, cine alege iubirea nu trebuie sa o faca impotriva celorlalti...

Poate persoana respectiva nu ar fi avut un viitor fericit singura...chiar daca n-ar fi ramas singura...

Carpe diem inseamna sa te bucuri de ziua de azi...dar e bine sa pregatim si ziua de miine ca sa ne bucuram de ea...

Am recomandat in conferinta "Divortul un esec" cartea lui Gary Chapman, "Cele cinci limbaje ale iubirii". Sau macar comentariile...Ca sa te bucuri de iubire trebuie sa stii cum sa iubesti. Fiecare are un limbaj prin care isi exprima iubirea. Daca cei doi nu folosesc limbajul pe care il intelege celalalt nu exista comunicare si iubirea se stinge. Daca cei doi au ocupatii comune, idealuri comune, e posibil ca legatura lor sa fie trainica...Cazuri si cazuri...

Cred ca voi initia o conferinta pe aceasta tema...

cere si ti se va da

am divortzat cand am simtit ca acolo nu mai e ceea ce cautam, dar am stiut asta abia cand am gasit altceva ce credeam ca ar face parte din cautarile mele
s-a dovedit ca nu era asa, insa nu m-am mai putut intoarce
nu pentru ca el, sotul, nu m-ar fi vrut, ci pentru ca golul constientizat ramasese in mine
si stau si azi cu el, cu golul, chiar daca intre timp au mai incercat si altii sa-l umple,
fara succes
ma tot gandesc daca trebuie sa ma multumesc cu ceva care nu umple tot golul, dar e ok sau trebuie sa caut in continuare?
niciodata nu mi-a parut rau ca am luat decizia initiala, si cred ca nu-mi va parea niciodata, dar, ma gandesc, oare nu e ceva in neregula cu mine?
poate am golul prea mare;)
poate nu am taria necesara de a lua lucrurile in serios, cu greutati si neplaceri, asa cum ne vine viatza la rand pentru toti, si prefer sa fug de indata ce cred eu ca nu mai e nimic de salvat....

georgy_adelina@yahoo.com
asta este adresa pe care imi poti scrie

un lucuru este, cu sigurantza, cert... si anume faptul ca nu trebuie sa regretam nici macar una dintre alegerile pe care le-am facut in trecut. Am ales un lucuru pentru ca am considerat in momentul respectiv ca este cel mai corect... deci alegerea noastra a fost cea mai buna.

consider ca este mult mai bine sa esuezi printr-o greseala proprie decat prin una a altcuiva...

As fi vrut sa nu mai traiesc atat de mult in lumea sentimentelor si a trairilor intense. As fi vrut sa am curajul de a "taia cordonul ombilical" care m-a sustinut vreme indelungata, mai devreme, decat am facut-o. As fi vrut sa am curajul de a incepe o viata noua, departe de familie, dar continuand sa o sprijin si nu sa raman "blocata" in ea.
As fi vrut sa fiu ceva mai rationala si sa nu-mi pese atat de mult de semenii mei. Mi-as fi dorit sa fiu mai egoista si mai rea. Mi-as fi dorit sa-mi pot exprima punctul de vedere fara teama de a nu jigni ori rani pe cineva! As fi vrut sa nu-mi mai pese atat de mult, ce gandesc ceilalti despre mine.
Dar stiu ca la finalul vietii, nu voi regreta nici una din alegerile facute, pentru ca am o constiinta curata si pentru ca am ales prin propria-mi vointa.
Daca am produs suparari cuiva, am facut-o involuntar si am avut puterea de a-mi cere scuze si a-mi recunoaste vina.
In ceea ce priveste intamplarea fictiva sau mai putin fictiva relatata de lavdyi, Cioran spunea in una din cartile sale, acum nu-mi vine in minte titlul, din pacate, ceva memorabil, si zic eu, adevarat: " Convertirea iubirii in mila determina ultima faza a iubirii, agonia iubirii. Cand incepe sa ne fie mila de o persoana pe care am iubit-o, inseamna ca elenul nostru nu mai poate lupta impotriva evidentei. Mila este o iubire in oboseala, o iubire in care obiectul ne este exterior." Deci, lavdy, eu zic ca merita sa retii acest citat si sa te gandesti la el, daca vreodata vei pusa in situatia sa alegi intre iubire si a ramane incorsetata intr-o relatie care mai exista doar gratie milei pecare o resimti fata de aceea de persoana.
Cam atat, deja am spus prea multe. Si risc sa devin "plictisoare"!
Asa ca ramane pe alta data, dupa ce isi vor mai expune si altii parerea!

nu te gandi nicio clipa ca devii plictisitoare....:) nu-ti face bine...

marianna, apreciez ca esti foarte actuala cu subiectul propus, de asemenea doamnele/domnisoarele care au raspuns...ah, sufletul asta de femeie!
Am fost si sunt genul caruia nu i-a pasat niciodata de parerea lumii. Ce am avut chef sa fac, am facut. Mi-am luat deisugr la critici si ocari cat incape. Incepand cu parintii, desigur. De cate ori intram intr-un colectiv (scoala, facultate, etc) eram ca o straina. Erau intotdeauna cateva persoane care ma simpatizau instantaneu si multe altele care nu ma puteau suferi, desi de cele mai multe ori nu statusera nici macar o data de vorba cu mine. Ca nu ma sufereau aveam sa aflu ulterior.
Observ ca a trai in acord cu natura proprie iti poate crea o gramada de probleme. Printre care ca esti barfit si nu in ultimul rand mai mult sau mai putin marginalizat. Pentru unii asta e o durere. Pentru mine nu a fost niciodata. Nici macar nu mi-am dorit sa ma integrez. de ce sa fiu eu ca ceilalti, de ce sa fim toti la fel cand am venit pe aceasta lume unici?!
Asa ca dragele mele si dragii mei, curaj! Traiti in armonie cu propria voastra natura, nu dupa cum va dicteaza societatea.
Daca esti ca ceilalti, nu ai cum sa fii ca tine insuti. Si ajungi sa te simti rau. Dar asta e bine. Pentru psihiatri - au mai mare spor. Si inca se mai intreaba cum apare schizofrenia, acea rupere in doua a individului?! Cred ca prejudecatile care ne sunt impuse din exterior si pe care le acceptam mai mult sau mai putin in contradictie cu adevarata natura a fiecarui individ ar fi un punct bun de unde sa incepem studiul schizofreniei.
Si o mica "gluma" de final: "Cand esti in autobuzul plin de oameni, daca plangi nimeni nu te baga in seama, daca razi se uita la tine urat, iar daca executi o flatulatie toti sunt socati, ia altii se tin de nas".

Lavdyi, era poate mai bine daca aprofundai mesajul. Daca e sa citesc prima parte si anume ca nu trebuie sa regreti alegerile facute...nu pot fi de acord cu tine. Daca nu regreti alegerea facuta si aceasta nu a fost una buna, atunci cum vei putea face vreodata o alegere buna? Iti vei spune: ok, deci am ales acel lucru...si ce daca, asta e. Atunci orice ai face, chiar daca nu este bine continui sa faci fiindca nu iti pare rau. Sunt foarte de acord cu regretul. Dar insensul ca atunci cand iti pare rau de ceva gresit, urmare a parerii de rau nu mai faci acel lucru gresit. Asta e conotatia pozitiva a regretului si este de altfel regretul autentic. Degeaba iti pare rau daca vei continua sa faci aceleasi greseli.
Apoi citind mai jos reseie ca tu ai pornit de la premisa ca orice alegere este facuta fiindca acea persoana considera in momentul respectiv ca este cea mai corecta alegere.
Acum apare problema ce este corect si ce este gresit? De unde stii ce este corect si ce este gresit? De exemplu - este gresit ca eu, iubind un barbat sa ma culc cu un alt barbat pentru a obtine un loc de munca? Inima mea zice ca e gresit pur si simplu, iar mintea mea zice ca e corect si vine cu argumentele de rigoare: iubirea oricum trece si nu tine de foame, esti o persoana libera poti face ce vrei cu corpul tau, cariera este foarte importanta, banii sunt necesari, etc. Sigur ca mintea mea poate si educata in sensul moralitatii si sa imi zica "este imoral asa ceva" - dar acesta e doar un gand sec si pe undeva imbibat cu emotia ca sunt o fraiera ca nu profit.
Sunt perfect de acord ca mai bine sa esuezi din greseala ta proprie decat din a altora. Dar pentru asta ar trebui sa traiesti cum iti dicteaza propria ta constiinta si nu dupa prejudecatile si ideile care ti le-au insuflat altii. Si oare dupa o vreme mai poti face diferenta dintre ideile tale si ideile altora adanc inradacinate in mintea ta?
Bun, esuezi din greala proprie, dar poate nu ar trebui sa te opresti aici. Gresesti si este doar responsabilitatea ta. Dar mai departe? Continui sa esuezi maiestuos din greseala proprie...sau incepi sa vezi si sa intelegi?

Am vrut sa-ti raspund mai demult, iarta-ma ca mi-a tot scapat.

Ai dreptate, sunt persoane care prefera umilinta, ies din raza mea de intelegere dar totusi exista. Le-am vazut, le-am cunoscut, le-am judecat si rau am facut. Pentru ca nu sunt in pielea lor, traim dupa alte sisteme de referinta. Greseala mea e ca traiesc avand pretentia sa inteleg limbaje pe care nu le-am invatat. A fost fain ca mi-am reamintit de asta citind mesajul tau. :o)