-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Cum l-am cunoscut pe Woijcech Glaszpanski


de esteu la: 11/07/2006 09:51:00
modificat la: 14/07/2006 13:34:50
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Cum l-am cunoscut pe Woijcech Glaszpanski




1. Ce pot spune deocamdată este că în acest orăşel de munte am tot auzit vorbindu-se despre de un individ numit Glaşpa. Încă din prima zi în urechile mele a ră sunat numele ă sta destul de ciudat. Am întrebat în stînga şi-n dreapta ce-i cu el, dar aproape toţi s-au ferit să -mi dea un ră spuns. În cele din urmă, tipul venit de la Baia Mare m-a informat că de fapt e vorba de un domn numit Glaszpanski. Începusem să mă tem că ceva este în neregulă anul ăsta la cursurile de toamnă la care muzeografii visează în fiecare an. Tipul din Baia Mare mi-a redat şi scurta istorie a tipului numit Glaszpanski. Aceasta arată că s-a mutat de doi ani la Suceava unde a înfiinţat un muzeu ciudat. Tipul de la Baia Mare nu ştia prea bine despre ce este vorba, dar nu s-a ferit s-o ducă mai departe şi a crezut că face foarte bine. Nu ştiu dacă a făcut ceea ce trebuia de vreme ce am auzit şi eu, doar ştia de anul trecut că nu prea sunt înghiţit de ceilalţi. M-am gîndit pentru o clipă la cum voi interpreta ceea ce voi auzi în continuare. Şi pînă la urmă nu e vorba numai de mine. Sunt atîţia alţii veniţi aici, la cursurile de toamnă. Pe de altă parte, tipul din Baia Mare n-avea de unde să ştie cu cine are de a face. Mă refer la mine. Şi la cele cîteva lucruri, diferite şi, evident, nesigure ce decurg din pripeala asta.


2. Se pare că situaţia acestui discutabil domn Glaszpanski va fi prezentată joi, de la 11 la 13. Unii spun că muzeul lui Glaszpanski este foarte mic şi absolut neinteresant, alţii spun că nu este un muzeu adevărat. Şi că o florărie ar fi mai potrivită pentru o vizită decît ce-a născocit mintea lui. Peste tot aud că muzeul polonezului nu este unul tradiţional. Ceea naiba ar trebui să însemne asta ? Bineînţeles, pentru cei veniţi la cursuri cazul va fi abordat într-o întîlnire excepţională. Pe la colţuri, Glaszpanski trece drept întemeietorul unui muzeu al sărutului. De fapt la colţuri se pritoceşte opoziţia. Un tip de la Craiova sau Timişoara a protestat şi a muşcat dintr-un măr după ce a simulat un sărut dăruit aerului. Ceea ce nu părea a fi în regulă. În direcţia lui, însă, la zece metri, se afla o colegă la fel de conservatoare. Din Arad. A protestat şi ea la fel, în direcţia lui. Cu asta am fost de acord. Se pare că lupta împotriva lui Glaszpanski a început. Şi chiar cu mijloacele lui.

3. De ce trebuie să i se acorde atenţie unui muzeu care practic nu există, s-a zis. Şi s-a mai zis, cum trebuie luat în seamă unul care este închinat tocmai sărutului. Este vorba în primul rînd de moralitate. Apoi, că polonezul e dement şi idiot şi paranoic ( ceea ce nu era în regulă pentru o pledoarie contra ), dar toţi au fost de acord. Au muşcat apoi sacadat din mere, cu pofte egale. De atîta vreme există o poartă a sărutului, la Tg. Jiu, a încheiat unul dintre ei. Ce rost ar mai avea ceva asemănător. Dar cei din nord susţin ideea polonezului. Trebuie spus şi punctul ăsta de vedere.

4. Se pare că în tagma asta a muzeografilor e o mare duşmănie şi în fiecare pauză a cursurilor toată lumea pare să fie de acord în această privinţă. În fiecare an cursurile sunt aşteptate cu nerăbdare. N-am putut afla părerea doamnelor muzeograf despre ideea lui Woijcech. Bănuiesc însă că au început deja să-l tutuiască. Toate sunt trecute de 48 de ani. Bineînţeles, există un curent de opinie care spune că ar trebui consultate şi ele, apoi se lasă iar răcoarea şi înserarea intervine brusc acoperind vuietul muntelui. Aşa se scurg şi trebuie să se scurgă fiecare zi, aici, în acest orăşel de munte. Gîndesc că un interviu luat polonezului Woijcech ar trebui să fie extrem de interesant. Dar şi chestia cu urmărirea, pusă la cale de cei din sud, pare la fel de tentantă. Se pare că a învăţat bine româneşte, şi doar în şapte luni, ceea ce mi se pare un lucru admirabil pentru un vorbitor de poloneză. Zău aşa ! E oare ceva în neregulă ? Oare vor să-i facă de petrecanie ?

5. Nu ştiu. S-ar putea chiar să mă înşel. Poate că ar trebui totuşi să spun ce cred eu despre ceea ce se întîmplă aici. Spre miezul nopţii, de pildă, luminile holurilor erau încă aprinse. Din camere, vocile răzbăteau foarte uşor. Ţînţarii ciupeau varul de pe perete cu multă încrîncenare. Se apropie anotimpul morţii lor, cînd caloriferele nu vor primi apa caldă, iar pereţii vor rămîne la fel de reci ca muntele. Lambriurile sunt la fel de murdare ca şi anul trecut. Vocile, greoaie, cu dureri apăsate şi mărturisite abia la sute de kilometri de casă. Altele, sprintene, agăţîndu-se de fiecare detaliu al vocilor ceva mai aşezate, cu vasta experienţă a povestitului. Aşteptîndu-l pe Glaszpanski îmi aud maţele ghiorăind, lucru care nu aduce nici o schimbare în viaţa mea. Ceea ce nu e în regulă. Iar luminile rămîn în continuare la fel de chioare.

6. Am ieşit din cameră pentru a auzi ceva, pentru a vedea pe cineva. De fapt, nu ştiam prea bine ce voiam. Nu ştiam nici măcar ce-r fi trebuit să vreau. Sătul de indecizie, am început să ascult pe la uşi. Ştirea că în urmă cu o noapte fusese cutremur mi se înşurubase pe nesimţite în ipohondria abia strunită. Credeam că trecînd de la o uşă la alta îi puteam împiedica sfredelirea în toate direcţiile. Dar nici o voce nu a pomenit de un nou cutremur. Televizoarele se potoliseră pentru a lăsa locul muzeografilor si muzeografelor dornice de a cunoaşte împreună binefacerile nopţii. Am luat una din cele şase sau şapte cărţi pe care le-am cărat cu mine şi m-am aşezat pe trepte, între întuneric şi lumină, mai degrabă pentru a moţăi cît mai repede. Tehnica o deprinsesem aproape involuntar, cu zece ani în urmă, în armată. În timpul plantonului îmi omoram timpul cu o carte uşoară, însă lumina slabă îmi îngreuna încercarea de a sta treaz. Era un efort dublu, sfârşit cu un somn pe cinste chiar în timpul serviciului. Ceea ce nu era în regulă. De data asta însă, chiar trebuia sa fac ceva pentru a adormi. M-am aşezat pe una din trepte şi-am început să gonesc nerăbdător literele. Speram ca oboseala leşinătoare să-mi dea cît mai repede palmele înfrîngerii.

7. Vocile continuau să răzbată. Asta chiar că-mi dădea planul peste cap. Nişte voci fără somn sunt nişte turturici uitate într-o colivie de papagali. E absolut firesc să nu fie de acord şi să construiască o opoziţie. Şi mai eram sigur că nu sunt bolnav psihic. Că vocile acelea sunt ale muzeografilor, femei şi bărbaţi, aşteptînd să vină ora dragostei. Am continuat să încălzesc treapta rece pînă cînd am reuşit să urmăresc cea mai metalică dintre voci. Una singuratică, ţi-ai fi dat seama imediat. Cele mai multe cuvinte mi se păreau trecute prin miere şi arome exotice. Restul de 23% erau ceva mai condimentate, ca într-un roman poliţist sau unul de dragoste. Dar cred că greşesc, pentru că nu am citit niciodată romane poliţiste şi nici de dragoste. Rahat, mi-am zis, ăsta trebuie să fie Glaszpanski. Am coborît, apoi am urcat cîteva zeci de trepte pînă ce am nimerit etajul şi uşa de după care se ascundea maşinăria izvorâtoare de cuvinte neobişnuite. Îmi era clar că nu era singur, eram sigur că trebuia să fi vorbit cuiva. Şi că polosărutul devenise subiectul numărul unu. În pavilionul în care, la acea oră, toată lumea ar fi trebuit ca să doarmă nimeni nu dormea. Era oare ceva în neregulă ?

8. Pe palierul vocii metalice erau cazaţi numai liceeni şi îmi închipui că vocea trebuia să fie a unui pedagog ori a unui părinte ceva mai răsărit. Încet, încet cuvintele au început să se aşeze şi în mintea mea. Bineînţeles, spunea ceva despre primul sărut, ceea ce mi se părea a fi în regulă. El era, deci presupunerile se adevereau. Probabil că era chiar povestea celui care îndesa în cameră cuvintele acelea nărăvaşe şi totuşi bine strunite. L-am auzit apoi spunând că fusese vorba de prima lecţie. Joi o să-mi prezint proiectul unor oameni mari. În vîrstă, vreau să zic, aşa ca mine. Cam prea plictisiţi de viaţă, tipii ăştia, din ce-am observat până acum, a zis. Aş vrea să cred că vor sări pe mine ca nişte fiare. Se-adună pe la colţuri… Lucru cu care nu am fost de acord. Noi oricum ne vom întâlni seara, ca şi acum...

9. M-am întors în cameră aproape intrat în vis. Tipul din Baia Mare nu vorbise prostii. Individul numit Glaszpanski exista cu adevărat. Mai mult decît atît. Tipul se deschidea precum un volum din Cartea de pe noptieră. Unele poveşti mi se păreau uşoare şi extrem de scumpe. Cine naiba o fi acest Glaszpanski cu polosărutul lui? Norocul meu a fost că am adormit repede. Eram prea obosit şi prea-mi era frig. Până a-nchide ochii, am încercat totuşi să dibuiesc figura polonezului în întunericul camerei. L-am căutat în compoziţia de lemn şi paie atîrnată pe perete, l-am căutat chiar şi în forma lustrei care atârna ceva mai strâmb, apoi în dezordinea hainelor agăţate în cuier. N-am înţeles nimic şi-am închis ochii crezînd că m-am liniştit. Aşa am adormit, lăsînd să vină peste mine întunericul din care Glaszpanski trebuia să se ivească a doua zi. Măcar pentru a porni din nou poveştile din care-şi storsese deja renumele. Şi chiar mă liniştisem, deşi mă mir cum s-a-ntîmplat.


10. A doua zi în răcoarea oraşului de munte. Dar şi aici impozitele sunt la fel, ştirile sportive aduc aceleaşi bucurii şi dezamăgiri, iar cerul este la fel de îndepărtat şi de albastru ca şi în alte locuri. Am fost impresionat cînd am constatat că de la poalele muntelui se pot vedea în acelaşi timp vîrfurile dar şi oraşul cuprins de forfota dimineţii. Trebuie doar să te afli la terasa care încă nu s-a deschis. Am stat în picioare şi am privit vreo zece minute. Dimineaţa asta m-a adus foarte devreme la uşa oficiului poştal. Terminasem prea repede banii pe care trebuia să-i cheltuiesc aici, una din nesăbuinţele mele. Am hotărît ca din ultimii bani să cumpăr o floare şi s-o dăruiesc primei muncitoare care-mi va ieşit în cale. Aşa am şi făcut, dar n-am simţit absolut nimic. Chiar şi aşa, mi-am dat seama că treaba cu sărutul e o chestie mult mai complicată. Dintr-o dată m-a cuprins o admiraţie nesăbuită pentru Glaszpanski şi am continuat să merg pe stradă.

11. Acum sunt nevoit să dau telefoane prietenilor şi mai mult ca sigur că tot azi, graţie serviciilor poştale rapide, îmi voi garnisi din nou buzunarele cu bancnote. Parcă aş fi un jefuitor de bănci, aşa mă simt. Am traversat orăşelul păşind cu grijă, mai mult pentru a nu tulbura cafeaua din paharul de plastic. Îmi frigea degetele şi aproape că mă îndoiam de durere, dar reuşeam să mă strecor printre indivizii care se-ndreptau către locurile de muncă. Cam greu să găseşti o cafea fierbinte pe-aici. Însă cînd dai de ea înţelegi că trebuie să-nduri ceva, şi dintr-o dată lucrurile par să fie din nou în regulă. Abia reuşisem să dau de automatul acela roşu, la marginea oraşului.

12. Aşa se face că eram concentrat cu totul pe mîna dreaptă. Mîna dreaptă era chiar mîna mea dreaptă. Întotdeauna trebuie să te bizui pe cineva, iar ea era cea care suporta fierbinţeala cafelei. Aruncând priviri în stânga şi-n dreapta, am crezut că voi reuşi să-mi risipesc disconfortul. Un şarpe colorat şi nesfârşit gonea pe şoseaua mult prea îngustă a orăşelului. Abia de am putut citi firmele magazinelor de pe celalalt trotuar. Gallaxy, Tentazione, Cassandra, Taris, printre icnetele schizofrenice ale şarpelui furios, Porsche, Mitsubishi, Renault... Când şi când, dintr-un afiş serializat îmi zâmbea figura blonzie a unui tip care-şi împrăştia pretutindeni aceleaşi buze beatificatoare. Îmi amintea de a nu ştiu cîta evanghelizare, lucru care m-a scos din minţi şi mi-a stîrnit teamă pentru sănătatea mea. Am ajuns apoi şi la poştă unde am primit vestea cea bună. Puteam primi banii fără probleme chiar azi. Lucrurile intrau pe făgaşul lor normal. Înăuntru era cald, iar uşile cabinelor telefonice întredeschise. Eram invitat la sute de convorbiri şi mă simţeam vinovat că trebuie să le refuz. Aceeaşi situaţie ca şi cu femeile. Nu-mi puteam da seama cum, dintr-o dată, mi-am dorit să fiu conectat cu o aşezare umană din ţinuturi cu mult mai călduroase. Am intrat într-o fibrilaţie superficială, dar mi-am revenit tot pe cale mentală. În cele din urmă am reuşit să atrag liniştea de partea mea sorbindu-mi cafeaua încet şi răsfoind o carte despre memorie şi uitare.

13. Când am ieşit din clădirea poştei m-am simţit ceva mai întremat. Îmi venea să mă întind, să-mi trosnesc toate oasele şi să mai sorb încă alte cîteva zeci de cafele. Mi-a fost teamă din nou ca nu cumva să mă obişnuiesc cu nărav. Apoi am realizat că trebuie să mă grăbesc la cursuri, aşa plicticoase cum erau. Cum trebuie să conduci un muzeu e o treabă extrem de serioasă şi grea. Nu e ca un sărut furat la colţ de stradă, opinie cu care Glaszpanski nu a fost de acord atunci cînd a fost exprimată de tipul din Tg. Jiu. De fapt simţeam că am în faţă cariera unui administrator de cimitir. Cariera mea. Cam asta este un muzeu, un cimitir. Am coborît încet treptele poştei, iar la şosea m-a întâmpinat un avizier cu o lungime de vreo şapte metri. Era acoperit cu totul de aceeaşi serie a figurii blonzii pe care o văzusem ceva mai devreme. Mai bine de zece afişe, dacă nu mă înşel. Oraşul era anunţat că Woijcech Glaszpanski va conferenţia vineri, la biblioteca orăşenească, pe tema Sărutul - mit, artă şi comunicare. Brusc mi-am dorit să am propriul meu muzeu. Un muzeu de pus piedici la trecători, unul în aer liber, care să fie totuna cu oraşul.


14. La primul curs, muzeografii s-au aşezat ca în clasa întâi, băieţii cu băieţii şi fetele cu fetele. Au rămas şi colegi singuri în bancă. Unul dintre ei era Glaszpanski.

15. L-am recunoscut imediat. Alături de el stătea propria lui poveste pe care ceilalţi i-o ticluiseră din răutate ori poate doar din pură curiozitate. Cei atenţi la prelegerea despre auditul public intern erau foarte puţini. Priveam din ultima bancă spre fiecare dintre colegii mei şi gândeam cât de caraghioase puteau fi discuţiile purtate în şoapte meschine. Din cînd în cînd erau întrerupte de piuitul telefoanelor mobile. Tresăreau cu toţii cînd melodia orientală, Mozart ori Jennifer Lopez îşi iţeau sunetele din carcasele colorate. Feţele se înroşeau brusc, în serie. O doamnă arheolog, la fel de singură în bancă precum Glaszpanski, muşca dintr-o bomboană de ciocolată. Părea extrem de prinsă în îndeletnicirea ei, vreme în care Glaszpanski o privea atent şi lăsa impresia că-i evaluează vârsta. Amândoi arătau cu discreţie două borne ce puteau fi mutate în orice direcţie, după dorinţele celor ce-i priveau. 46 şi 53 de ani. Bineînţeles că aşa ceva te poate îndemna să-i oferi doamnei, pe furiş, o tabletă de ciocolată.

16. E un Kiss… se auzise până la mine... în poloneză. Doamna arheolog acceptă. Este foarte posibil să fi fost pusă la curent cu povestea noului coleg. Ceilalţi, unul cîte unul, şi-au îndreptat privirile spre foarte posibilul cuplu al cursului de toamnă. Pcei doi păreau nişte vrăbii puse cu mîna pe-o sârmă de telegraf, cu picioruşele înfăşurate în sfoară. Credeau că sunt departe de privirile celorlalţi. Mandibula ei îndemna la o viaţă din care satisfacţiile sexuale nu ar fi trebuit să lipsească. Ochii i se măreau sub văzul tuturor, mai puţin observaţi însă şi de cel care se chinuia să-şi termine prelegerea. Care dintre toate aceste personaje era în regulă, m-am întrebat. Sprâncenele celor doi se arcuiau separat şi inimitabil. Desigur, răspunsul pentru tableta dulce maronie.

17. Într-adevăr, e veritabilă, murmură ea. În urma cuvintelor ei Cavaleria rusticană îşi începuse marşul dintr-un alt telefon mobil. Tot ce se petrecea în sala de curs era spre stupefacţia conferenţiatorului. În insistenţa de a-i ţine sub observaţie pe cei doi amatori de dulciuri, timp de un minut ceilalţi au tatonat o stânjeneală în spatele că reia pîndeau zîmbetele abia reţinute, apoi au avut surpriza de a-şi vedea profesorul vizibil iritat. Era prea târziu. În două minute coboram cu toţii. Unii îndreptându-se spre sala de mese, ceilalţi spre camere. Cariera lu Woijcech era în plină ascensiune.


19. Ca şi ieri după-amiază, am făcut micile cumpărături într-o alimentară îngustă. Cu un buget minim, am achiziţionat un cârnat de 23 cm, 100 grame de icre, o pâine şi ştirea că mîine vor primi şi nuci de cocos, apoi m-am înfiinţat şi mai înfometat pe terasa unei bodegi aflată la aproximativ 12 metri de prima liniie a gării. Am adăugat o bere lager şi m-am pregătit să-mi savurez după-amiaza în gălăgia deplină a trenurilor nervoase. Înecându-mă în muşcături şi sorbituri prelungi, am devenit posesorul unui sughiţ aproape imposibil de părăsit. Am putut apoi observa câteva case vopsite în roşu, aparţinând societăţii căilor ferate. În depărtare, nivelul superior al unei case interbelice obişnuia încă să răsară din şirurile de brazi, poate mai plictisită ca-n alte dăţi. Uneori priveliştea îmi era perturbată de clienţii care deranjau toaleta aflată la o altă distanţă de masa mea, de data asta ceva mai scurtă. Cât am stat aşa, nu a trecut nici un tren. Mi-am zis, adio după-amiază deplină. Îndestulându-mi totuşi stomacul, am pornit spre căminul unde suntem cazaţi. Gândeam că somnul mi-ar fi putut reda ceva mai multă stăruinţă în lectură. Începusem să nu-mi mai dau seama pentru ce venisem de fapt la munte. Am urcat aceleaşi trepte şi, ajuns la etajul doi, când să virez la dreapta, am zărit-o pe doamna arheolog vârând un plic pe sub uşa camerei vecine celei în care stau. M-am întrebat, acolo stă oare domnul Glaszpanski, şi am continuat să rămîn proprietarul propriei mele întrebări de care eram mîndru. Aveam în sfîrşit o ocupaţie.


20. Pe seară am deschis geamul. Dormisem trei ore şi eram încă sub puterea celor întâmplate în vis. Nu voi ascunde faptul că l-am visat pe acest Glaszpanski de care mă simt atras. Aş zice, ca un detectiv care nu mai poate păşi decât pe urmele propriilor obsesii, dar sună chiar ca-ntr-un roman poliţist. De ce oare nu am citit pînă acum nici un roman poliţist, m-am întrebat. Aş fi putut s-o fac de sute de ori şi poate că nimic n-ar fi devenit comparabil, în mintea mea cu un roman poliţist. Cred că e ceva în neregulă cu mine.

21. Visul. Una din colegele aflate la curs se împiedicase chiar în dreptul panoului lung de şapte metri, cel pe care era multiplicată figura plonezului. Eram la o masă împreună cu trei colegi, pe terasa de vizavi. Bineînţeles, Woijcech Glaszpanski nu mai putea lipsi de pe buzele celorlalţi. Aşa trebuie atacat destinul, frontal. Un om aflat pe buzele tuturor datorită unei arte a buzelor. Da, chiar şi cu buzele. Mi s-a părut cel mai eficient mod de a colabora cu soarta. O posibilă istorie a lui Glaszpanski ar trebui să fie rotundă şi mărturisesc că, atâta timp cât voi sta în acest orăşel de munte, voi încerca să-i dau de cap acestui individ. Pe afişele ce-i măreau faţa cu expresia de superioritate a gurii, erau înscrise şi cinci legi ale sărutului. Noi tocmai o comentam pe cea care spunea că femeia trebuie să ţină ochii închişi în timp ce este sărutată pentru a nu i se cuibări în minte ideea că este deja o victimă a sentimentului. Cu alte cuvinte, să nu-şi privească în ochi sărutătorul. De ce atîtea reguli, ne-am întrebat.

22. Când în dreptul panoului colega noastră s-a împiedicat, îmbrăţişând asfaltul, unul dintre partenerii de bere a zis,
Vezi ce face Polacu’. Anihilează de la distanţă.
Săraca Marina. O nouă convocare, o nouă aventură, i-am zis, apoi altul,
Se tot perfecţionează. Ce naiba să faci la cursurile de perfecţionare. Lasă că Sărutatorul ştie să se orienteze, nu-i scapă nimic. Am auzit că aseară a ţinut conferinţe la puştii-ăia de la trei sau patru. Până terminăm cursul o să dăm de-ăsta şi sub pături. Cred că te-ar căuta şi-n fund. Mai bine se făcea spion. Sau poliţist, vă spun eu.
Probabil că am discutat mai mult, habar n-am. Stăteam întins în pat, încercând să revin lent la realitate. De sub fereastră, caloriferul începea să dea frâu liber căldurii. De deasupra lui, răcoarea venea însoţită de vuietul mai puternic al muntelui. Gândeam că relaxarea de aici mă va face să mă simt într-o vacanţă veritabilă. Am avut senzaţia că discuţia noastră se petrecuse într-un film. Ştiam ce urmează să se întîmple, vedeam regizorul, maşiniştii, reflectoarele şi instalaţiile de sunet şi eram cuprins de încîntare. Undeva în dreapta cîţiva ziarişti aşteptau să terminăm de filmat cadrul pentru a ne supune tiraniei reportofoanelor. Aş fi băut o cafea, şi aşteptam să aud că în pavilionul nostru tocmai s-a petrecut o crimă. Cînd joci într-un film cu suspans este ca şi cînd te-ai dus la un vră jitor. AştepţI să vină camionul care bineînţeles că nu te va ocoli. În cazul meu soarta era mai blîndă. Trebuia doar să privesc şi să visez în continuare la momentul cînd întîlnirea cu Glaszpanski în sfîrşit se va produce. Însă pînă în acel moment trebuia să mă ridic, să stric toată atmosfera de ficţiune poliţistă pe care întunericul din cameră o întreţinea. Am dat să mă ridic, dar m-am oprit când am auzit vocea colegei abia visată.

23. Oare ea să fi fost ? Am ciulit urechile şi am aşteptat. În câteva clipe, aceeaşi voce, şoptind, invoca numele polonezului. Woijcech... ah, Woijcech... o, Woijcech ! Mi se face din ce în ce mai frig.


24. Am ieşit din nou pe hol. Altă seară fără somn, altă carte în mâinile ceva mai sigure, părăsite de tremurul neodihnei. M-am îndreptat spre aceleaşi trepte pe care stăruisem cu o seară înainte. Poate că ar trebui sa îmi conserv nesiguranţa cu care mă lupt tot încercând să prind atmosfera de aici. Dintre oamenii care au venit în orăşelul ăsta cunosc puţini. Pe unii dintre ei i-am văzut pentru prima oară anul trecut, în septembrie. Majoritatea sunt trecuţi deja în barca vârstei a doua. Sigur că diferenţa asta ne separă irevocabil şi mă face să rămân încontinuu la distanţă de ei. Cărţile pe care le port cu mine pe trepte nu se potrivesc în nici un fel cu sticlele pe care ei le ciocnesc în camere. Sunt un şoarece de bibliotecă refugiat pe trepte. Vocile lor se adună în păduri de sunete, iar mie mi se face din ce în ce mai frig. Ei ştiu mai bine ce-i aia experienţă şi rezolvă problema pe relaxanta cale a alcoolului. Ceva e în neregulă cu mine.

25. Dintre toţi cei în vârstă, Glaszpanski este singurul care s-a declarat duşman convins al băuturii. Pentru că el însuşi este o licoare, cea din care doamna Marina pare a fi început deja să guste cu nesaţ. Am fost sigur că, din moment în moment, Glaszpanski avea să urce din nou la etajul liceenilor. Când i-am văzut creştetul roşcăţiu suind treptele m-a cuprins o emoţie inexplicabilă. Văzându-mă aplecat asupra cărţii, a încercat, cum bănuiam, să-mi dea de veste că este cineva prin apropiere şi mă salută simplu,
Bună seara ! Glaszpanski mă numesc !
N-am apucat să răspund. Nu mă aşteptam să mă bage în seamă. Tot el încercă să provoace un dialog pe care nu-l întrevăzusem,
Imposibil să nu fi auzit nimic despre mine. Peste tot, pe unde merg, trebuie să mă lupt cu fantomele mele. Aici mi-am auzit o nouă poreclă, "Sărutătorul".
Da... am auzit ceva poveşti... ce să spun... trebuie să înţelegeţi că e imposibil să nu iasă vorbe... altceva nu m-am priceput să spun. Mi-am dat seama că-i răspund ca un idiot şi m-am potolit.
Acum merg la nişte puşti, la etajul patru. O repetiţie pentru prezentarea de joi. Poate că ştiţi mai bine cum sunt tinerii. Cred că mă pot înţelege mai bine cu ei decît cu şulfele astea bă trîne.
V-am văzut trecut în program. Eram robotizat. Eram în faţa enigmei pe care mi-o alimentam mental în fiecare moment al zilei fără să merite. Cum închideam gura eram o cu totul altă persoană şi realizam că din moment în moment aveam să mă pierd iarăşi cu firea şi, inevitabil, voi da alte ră spunsuri la fel de stînjenitoare.
Poate că aţi văzut şi afişele din oraş.
Am văzut câteva, am spus eu încercând să-mi susţin o nesiguranţă care să-l facă să renunţe. Nu ştiam ce putea ieşi dintr-o discuţie moartă de la bun început. Îl priveam ca pe o garoafă ce nu poate scă pa ofilirii şi mi-am zis că în două , trei minute voi scă pa. Îmi zise,
Nu vreţi să veniţi şi dumneavoastră.
Îl priveam nedumerit şi simţeam cum discreţia care mă torturează întotdeauna se retrăgea încet, până când am apucat să spun,
Da. Imediat m-am pomenit dîndu-mi palme mentale şi blestemîndu-mi amabilitatea. Nu i-a mai ră mas decît să -mi zică ,
Haideţi.
Ar fi fost culmea să mă ia şi de braţ. Şi am început să urcă m treptele.

26. M-am ridicat şi l-am urmat până la camera 409 unde îl aşteptau patru băieţi şi cinci fete înghesuiţi în două paturi. Îl întâmpinară cu zâmbete largi care, la vederea figurii mele, se transformară dintr-o dată în expresii de uimire.
Un coleg... eu l-am invitat, nu vă faceţi probleme.
Ne-am aşezat şi noi şi în scurt timp s-au aprins ţigările atât de necesare unui ambient potrivit pentru poveştile pe care adolescenţii le înghit nemestecate. Glaszpanski era un maestru veritabil. Prenumele lui, murmurat de buzele unei femei rătăcită printre cioburile istoriei, afişele multiplicate pe stâlpii oraşului, tabletele de ciocolată, toate mă induseseră în eroare şi îmi părea rău că le cântasem în strună colegilor răuvoitori care-l stigmatizau de la distanţă. Nişte inchizitori castraţi şi exilaţi printre foile manualelor de istorie.

27. Glaszpanski era o bibliotecă mobilă din care scăpărau privirile îndrăgostite ale unor personaje celebre. Expresul Glaszpanski traversa istoria cu o uşurinţă fantastică, iar staţiile în care oprea erau marile povesti de dragoste ale lumii. Copiii aceia îşi prinseseră cu mâinile genunchii încă în creştere, iar ochii le erau umeziţi de fumul de ţigară abundent. Vraja a fost ruptă când maestrul mi se adresă fără să-mi fi dat vreun semn că ar dori să mă introducă în ghidajul lui prin turismul istorico-amoros,
N-aţi vrea să le povestiţi puştilor primul dumneavoastră sărut ? Mă scuzaţi că v-am surprins, dar m-am gândit ca e mai bine aşa. ştiu că sunteţi altfel decât ceilalţi, de aceea am şi intrat în vorbă cu dumneavoastră.
Îl priveam nedumerit, nesigur dacă trebuia să-i dau apă la moară ori să-i spun că nu trebuia să se bizuie pe mine. Dar mi-am zis că legea aceea pe care o comentasem în vis, la terasă, era potrivită de urmat şi, fără a stărui în cântărirea variantelor, i-am răspuns cu o uşoară timiditate,
Mda... aş vrea sa o pot face… mă tem însă că n-o să pot…


28. I-am zis,
Primul meu sărut s-a petrecut chiar în acest oraş. N-aş fi crezut că o să mi-l amintesc tocmai zilele acestea. Mă rog, mi se pare un pic ciudat să îmi reamintesc tot ce s-a întâmplat atunci. Ieri am trecut prin faţa vilei unde, cu aproape douăzeci de ani în urmă, fuseserăm cazaţi. Eram în tabără. O tabără pentru tuberculoşi, numai că nici unul dintre copii nu avea de a face cu această boala. Fiecare dintre noi era venit mulţumită părinţilor care lucrau în spitale. Vacanţele erau asigurate fără cheltuieli prea mari. Aveam 12 ani când am venit aici şi eram aşa de timid încât păream un arici făcut ghemotoc doar pentru că de ţepii mei speriaţi se lovise o minge de 35 de lei. Nici nu vreau să-mi amintesc prea multe. Eram un prinţ lipsit de dragostea părinţilor, aruncat în mijlocul găştii de puşti puşi pe tot felul de trăznăi. Foarte rar am intrat în planurile lor, şi, chiar şi atunci când s-a întâmplat, a fost fără voia mea. Ne aflam cam pe la jumătatea perioadei de şedere în tabără, iar eu continuam să fiu la fel de retras. Una din puţinele ocazii când am fost alături de ceilalţi copii a fost trecerea flăcării olimpice prin acest orăşel. Se întâmpla chiar de ziua naţională, de 23 August. Pe fiecare stâlp erau fixate steguleţe tricolore şi eram nedumerit de alipirea sportului olimpic la sărbătoarea naţională. Era ceva fantastic. Nu mai văzusem atâta agitaţie şi mi-am dat seama că ceva se întâmpla cu mine. Începeam să fremăt, ca niciodată. Cred că puştii năzdrăvani ticluiseră cu câteva zile înainte ceea ce avea să urmeze. Plutonul de alergători urca spre Braşov şi mulţi dintre copii le însoţeau fuga pe trotuare strigând, Ro-mâ-ni-a ! Aşa s-a întâmplat că, fără a putea opune rezistenţă, am fost preluat de plutonul paralel. M-am prins şi eu în mişcarea rapidă a picioruşelor, fără să pot prevedea unde ne vom opri. Am ţinut-o aşa nu foarte mult timp, pentru că, la un moment dat, grupul a virat în stânga. Văzusem filmul cu Norman, în care, datorită întâmplărilor imprevizibile, tipul ieşise campion la marş. M-am pomenit dintr-o dată pe un şantier unde se construia un bloc cu patru etaje. Am simţit că orice aş fi încercat să fac pentru a scăpa din acel cleşte ar fi rămas fără rezultat. Eram un miez preţios într-o falangă extrem de mobilă şi inexpugnabilă. Singurul lucru care-mi rămânea era să trec din pielea lui Norman în cea a lui Alexandru Macedon şi astfel să-mi întăresc psihicul. Aşa am ajuns la etajul trei unde Zizi, creierul găştii, dădu semnalul opririi. Totul se desfăşura fără cuvinte, ca într-un film mut. Era un scenariu foarte bine ştiut, poate a suta proiecţie a unui film în care un personaj era jucat de fiecare dată de altcineva. Bineînţeles că acum era rândul meu. De după un zid a apărut Loredana, fata la care râvneau foarte mulţi dintre băieţii aflaţi in tabără. Sperietura era mare şi pentru că poveştile cu Loredana erau dintre cele mai misterioase. Dintre toate fetele care locuiau în aceeaşi vilă cu noi, Loredana era singura care gustase plăcerea, o expresie în spatele căreia se ascundeau imagini dintre cele mai ruşinoase.
Mişcările iniţiatei au fost foarte rapide şi m-am simţit ca atunci când mă dădeam în comediile ameţitoare. În jurul nostru, ceilalţi se învârteau în două cercuri concentrice, în sensuri diferite, şi cântau. Loredana era maestra. Eram sărutat ca în filmele de la cinematecă de sâmbătă seara. Nu ştiu cât a durat momentul şi poate că nu mai are nici o importanţă să-mi reamintesc totul în detaliu. Chiar şi dacă ar fi durat o oră, acel sărut a însemnat doar un moment. Dar un moment nu înseamnă, fireşte, o secundă. Un moment înseamnă o clipă, aşa cum spui clipa în care X a văzut lumina zilei ori clipa în care moartea l-a îmbrăţişat pe Y. A fost ceva dincolo de orice diviziune a timpului care nu mai conta. Mai mult nu ştiu să spun despre primul meu sărut.

29. Mi-a zis,
Dar e perfect.
Da, ar fi perfect s-o pot spune şi altora.
De ce nu.
Sau de ce s-o fac, aş zice.
N-o să vă pară rău.
Cred că acum aş vrea să-mi frig puţin degetele cu o cafea. O să revin într-o oră. Mă scuzaţi.
Mai gîndiţi-vă , nu vă pripiţi. Ar fi păcat să nu…
Mă rog… Oricum nu va fi păcatul meu.

30. De ce ar trebui să mă întîlnesc cu tinerii-ăia, nu ştiu. Aici scenariul mi se pare prost. Aş fi vrut ca acţiunea să ducă spre muzeografii bătrîni. Chestia cu tinerii mă bagă în seria filmelor în care un profesor descuiat la minte se apropie prieteneşte de elevii săi. La naiba, eu nu sunt în nici un caz Robin Williams, iar Glaszpanski nici atît. Cred că n-ar fi rău să stau de vorbă cu regizorul. Mă tem însă că scenariul este bătut în cuie.

31. Stau în cameră cu un tip care miroase îngrozitor a brînză de burduf. E vorba de fapt de transpiraţia unuia care are o boală extrem de stînjenitoare. Şi se fereşte s-o spună. Îmi vine să vomit de la mirosul ăla. Dacă aş fi ştiut cu cine voi sta în cameră, bineînţeles că aş fi refuzat. Sunt forţat să-mi petrec cea mai mare parte a timpului liber prin oraş şi pe holuri. Aşa l-a şi reperat pe Glaszpanski. În sala de curs totul este prea oficial. Abia aştept să vină ziua întîlnirii. Abia aştept.

32. Glaszpanski îmi zise,
Ar trebui să ne spună şi nouă cînd ne vom întîlni.
Îţi dai seama. Prea sunt inhibat. M-a cam săturat de-atîtea scene care după părerea mea sunt absolut lipsite de importanţă. Dacă era după mine, accentul ar picat pe decrepiţii ăştia de muzeografi. Nu crezi că ar fi fost altceva să fi luptat cu ei. Eu aşa cred.
Ştii ceva, eu îmi fac meseria şi atît, dacă se poate spune aşa, deşi cred că e mai mult decît atît.
Chiar aşa, cum ar fi să-ţi faci un muzeu al sărutului. Eu mă gîndisem la unul de pus piedici la trecă tori… adică muzeul să fie oraşul, iar muzeografii să pună piedici prin parcuri, prin parcări, peste tot. Să se trezească lumea, să se uite la ornamentele clădirilor, la copaci, la…
Dacă nu m-aş ocupa de un muzeu al sărutului, aş zice că eşti un visător şi asta crede-mă că nu e în regulă pentru vîrsta ta.
Hei, Glaszpanski, ce-i cu tine. Cum adică… Hai, mai termină o dată cu rolul că mă scoate din sărite. Hai să discutăm şi noi ca oamenii.

33. În seara asta am aflat că Glaszpanski are un muzeu adevărat. Sunt năucit. Adică regizorul a adus un personaj aproape real. Mi se pare un lucru periculos. Ar fi trebuit să fie un actor obişnuit. Poate că filmul va ieşi bine, dar la mijloc e ceva care mi se pare în neregulă. Vrei să faci să fie crezută o poveste cu ajutorul unor personaje reale. Este împotriva regulilor. Nu poţi face lucrul ăsta decît cu actori obişnuiţi. Glaszpanski ăsta chiar crede în rolul lui. Şi va trebui să mă şi întîlnesc cu el, Dumnezeule.

34. Tipul din cameră cu Glaszpanski, un tip venit azi dimineaţă, este coleg cu tipul din camera mea. Cred că îi era tare poftă de brînză de burduf, mi-am zis, cînd a venit şi m-a întrebat,
Nu vreţi să facem schimb de locuri. Sunt coleg cu colegul dumneavoastră de cameră. V-am văzut mai devreme cu domnul Glaszpanski şi m-am gîndit că poate vă ştiţi.
N-am ezitat. Misterul acestei deplasări trebuia atacat. I-am răspuns,
Da, nu este nici o problemă , staţi liniştit.
În două zeci de minute ne reuşisem să fac transmutarea şi m-am trezit brusc în cameră cu cel care mă fascinase în ultimele zile. În cameră cu Glaszpanski. Încă o să ptă mînă. Bine că avem o convocare rezonabilă. Dacă depăşea două săptămîni cred că aş fi luat-o razna. Cine ştie cum o fi şi cu Glaszpanski.

35. Cînd am ieşit din pavilionul unde eram cazaţi, l-am văzut în curte. Discuta. Aproape că se răţoia. I s-a explicat cît se poate de decent să-şi vadă de muzeul lui, pentru asta era acolo. Mi s-a părut o scenă ciudată. Apoi m-am îndreptat spre marginea oraşului, să-mi iau cafeaua dinaintea cursurilor. Trecînd prin piaţă agroalimentară am avut impulsul de a-i pune o piedică unui ţăran care vindea pepeni, dar mi-a fost teamă că nu va înţelege şi că nu voi apuca să-i explic despre ce e vorba. Cam plicticoasă viaţa în orăşelul ăsta de munte. Abia aştept să se termine totul.

36. M-am mutat în cameră cu dumneavoastră, i-am zis.
Da, a răspuns mirat. E primul lucru bun pe care-l aud azi.
V-am văzut un pic mai devreme. Vă cam prinseseţi în discuţie.
Rahaturi. Sunt sătul de chestiile-astea, ştiţi… De-asta prefer tinerii, măcar ei sunt sinceri. N-au încotro.
Mai vorbim deseară.
Sigur că da. V-ar deranja dacă i-aş aduce în camera noastră .
Poate mîine, dacă nu vă supăraţi. Am probleme cu adaptarea la spaţii. Îmi trebuie întotdeauna o noapte ca să mă pot apropia de o cameră cît de cît.
Nici o problemă . Abia aştept să discutăm deseară .

37. Întotdeauna mi s-a făcut rău cînd maşina prindea viteză, aşa cum s-a întîmplat în aceeaşi zi. La spitalul ăla nu puteam fi operat şi am fost transportat de urgenţă la Bucureşti. Abia aşteptasem întîlnirea cu Glaszpanski. Tot ce aveam sub inimă era o durere deplină, hotărîtă să nu se despartă de mine prea curînd. Dacă nu-mi găsisem consoarta, acum era cazul să mă hotărăsc. Prea se ţinea scai în burta mea. Măcar de-aş fi rămas însărcinat, ar fi fost o experienţă incredibilă, dar un ulcer. Şi de ce mă durea totul. Asta nu înţelegeam.

38. Cînd m-am dezbrăcat în salon pentru anestezie, mi-am dorit ca personalul medical să fie nişte simpli actori, îndemînatici, cu halatele potrivindu-li-se de minune. Pielea mi-a fost străpunsă, serul m-a făcut să mă simt greu la început, apoi n-am mai simţit nimic. Am mai văzut chipurile vagi ale doctorului şi ale celor cîţiva asistenţi. Nu erau actorii pe-i voiam alături de mine. Ei nu erau precum Glaszpanski, personaje întărite de o poveste neadevărată. Ulcerul meu era pe cale de a-şi găsi sfîrşitul, dar important era altceva. Mintea mea nu va putea fi limpezită niciodată, m-am gîndit. Cu doctorii e acelaşi lucru, ca şi cu Glaszpanski. Fiecare pacient e un alt film jucat după scenariul cărţilor lor de anatomie. Totul e bine stabilit.

39. Cînd m-am trezit, am întrebat asistenta dacă m-a căutat cineva. Mi-a răspuns că întrebase de mine un tip Glaszpanski. Da, el este, mi-am zis. Ce căuta Glaszpanski după mine, în spital, asta nu-mi puteam da seama.
A zis că s-au întrerupt filmările şi că trebuie să plece la Suceava. Vă va telefona îndată ce va ajunge, a zis.
Am încercat să mă dezmeticesc şi mi-am dat seama că mai am nevoie de încă o noapte pentru a mă adapta la salonul în care fusesem instalat. Cînd mi-au fost aduse medicamentele, am descoperit pe noptieră o broşură, o cărţulie. Cu litere jucăuşe, pe copertă scria Muzeul Sărutului din Suceava. Nu ştiu cît de repede am adormit, dar am sperat să rămîn pentru totdeauna în visele mele copilăreşti. Înotam şi era atît de bine. Mergeam în larg, mai în larg, apoi şi mai în larg, pînă am întîlnit delfinii. Era aşa de cald… Era aşa de bine… Era perfect… Ca pentru tot restul vieţii.


comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: