...E prima data cand simteam nevoia de a bea o ceasca de cafea, mare, neagra. Probabil pentru ca era tarziu in noapte sau probabil pentru ca traiam o experienta ciudata, aproape incredibila pentru o persoana cerebrala si rationala cum ma credeam. Dincolo de un monitor se afla un gest, o clipire, o atingere, un chip, un sentiment...fie el si online. Mult mai veritabila decat "amorul" meu real, relatia mea virtuala imi deschidea un orizont in care nu mai crezusem: Destinul cu a sa mana...vrajitorie?...Peste cateva zile, calcam fericita din nou singura si disponibila dupa ce trecusem peste frica de a zice "vreau sa ne despartim"...eram libera, ma simteam in sfarsit stapana propriei mele vieti. Asta datorita unui zambet, unei imbratisari dincolo de ecran. M-am plimbat prin orasul care mi se parea pentru prima data frumos cu copaci ce se indragosteau discret de trecatori, banci rosii, copii in carucioare...Am baut un Pepsi (si nu light), mi-am sunat o prietena cu care nu mai vorbisem de demult...Si doar mult mai tarziu am ajuns acasa...am aprins calculatorul si am asteptat ca el sa-mi spuna "hellou", "hehe...si ce-ai mai facut azi"...."pai azi...am trait.Zi, cand spuneai sa ne intalnim?"