Fugit de-acasă - dar cui ii pasă - m-am depărtat, trist, supărat, slab, agitat. Şi-am drumeţit, copil trăsnit, om părăsit, pân’ obosit, chip ponosit, vrând să mă duc, pe unde-apuc, pe-un pisc de munte, pe tălpi desculţe, ce să mă-nhaţe, ca strâns în braţe, pe creasta stearpă, roasă de apă. Şi-apoi, în fine, lăsat pe vine, uitat de tine, să văd mai bine, prin zări senine, stele străine. Să am aproape, cerul sub pleoape, să-aduc la mine, poteci, coline, ce-n constelaţii făcut-au fraţii. Şi-aş vrea să aflu, de la ăl astru, de al meu frate, pe cât se poate, de ce-a plecat, şi ne-a lăsat, de-i aranjat, de ne-a uitat, de este-n rai pe-un frumos plai. Şi-apoi, în fine, n-vorbe puţine, ochii spre Tine, Tu, Dragul meu, Sfânt Dumnezeu, să nu mai cad, din nou în iad, să te văd iară, a câta oară... Să mă topesc, când te privesc, să iau în braţe calea de lapte, să plec cu ea, lungit pe-o stea, prin constelaţii, la chef la alţii, să văd curat, tot ce-ai creat, cel infinit, nebănuit, să simt căldura, din bătătura, cu multe garduri, cu-azure-nalturi, călătorită, cu praf albită, să plec spre stele, cu floricele, să văd tot raiul, să-i aud graiul, s-aud cum cântă, şi cum cuvântă, prin găuri negre, vântul stelar, astral hoinar, să mă duc iar, c-un quasar spre un pulsar. Să fac cărare, şi-o trecătoare, prin Caru’ Mare. Să văd ce face dragu’ meu frate, pe unde umblă, şi tot colindă, că n-a venit din infinit, şi supărat, e tristu-i sat. N-a dat de veste, pe unde este, că pleacă afară, din a sa ţară. Prevăd o mare, de sărbătoare, când vor veni buni şi străbuni, fraţi şi stăpâni, miri şi soţii, cumnaţi şi sore, mume şi taţi, copii, fârtaţi, toţi înviaţi de cel din care am luat suflare, şi e mereu, sfânt Dumnezeu.