Incerc sa gasesc undeva, ratacita in mine, o farama de curaj ca sa-ti pot spune ‘Adio!’, dragostea mea. Sa ma desprind de tine, lumina mea, si sa ma las prada intunericului vascos al unei existente plate. Poate ca ar fi trebuit sa fac asta demult, nu sa las sapte ani din viata sa-mi treaca sub blazonul tau aurit. Sabia mea, painea mea, nectarul meu, cartea mea, crucea mea, privirea mea, visul meu, le-ai intruchipat pe toate. Oare chiar a sosit timpul sa ne despartim? Sangele meu striga razvratirea si neuronii ratiunii lancede incep incet, incet sa-i infranga rezistenta. Sapte ani. Abia impliniti. Sa fie cifra asta magica, asa cum ii e renumele? Si ce o sa aduca? Bine sau rau? Victorie sau infrangere? Dar cine sunt eu ca sa mai pot deosebi intre ele pacea si razboiul?
Daca e adevarat ca in pragul mortii iti revezi in cateva secunde intreaga viata, atunci imi explic si eu de ce mi se deruleaza in fata ochilor mintii un film al carui erou principal (inger sau demon?) esti tu.
Acum te vad razand, dezvelindu-ti dintii impecabili si aruncandu-ti capul spre spate, rostogolind un hohot sanatos si superior.
Imediat iti iei o privire de dracusor pervers si ma ciupesti de sfarcuri chicotind.
Apoi esti serios si preocupat, te plimbi cu pasi mari de la un capat la altul al camerei, vorbesti la telefon, e ceva important si de-ar fi sa trebuiasca sa se sfarseasca lumea in momentul acela, tot nu te-ar smulge indeletnicirii tale.
Uneori esti ingrijorat, oftezi scurt si-ti treci palma peste fata, rapid, o faci ca gest de autoimbarbatare, stiu.
Foarte rar, ma privesti in tacere, cu ochi umezi si fierbinti si privirea asta, plina de iubirea neexprimata a lumii, te absolva de toate pacatele.
O clipa mai tarziu mergem de mana prin Ierusalimul bombardat doar cu o zi inainte, vorbind in soapta, temandu-ne parca sa nu atragem ceva rau cu vocile noastre de indragostiti.
Si Istanbulul cu magia lui parfumata ne coplesteste in gradinile palatului Top Kapi sau in bazarul unde mi-ai cumparat bratari si cercei. Nu mai am decat o bratara si cerceii s-au rupt demult.
E frig si ninge in Budapesta si ghidul e plictisitor. Dar te vad cu coada ochiului si esti mandru si frumos, cu profilul tau perfect proportionat, fata oachesa si parul de carbune.
Acum esti tulburat ca un copil cand imi aduci un buchet enorm de flori, ca sa te iert pentru cine stie ce suparare sau neglijenta.
Adormi in magaierile mele si te trezesti in nesiguranta, cautandu-ma cu privirea adormita, daca indraznesc sa ma dau jos din pat.
Sapte ani n-am putut sa scriu nimic despre tine. Daca acum o fac, inseamna ca s-a terminat? Mi-e frica. Mi-e frica sa incerc sa-mi inchipui c um ar fi sa nu ma mai gandesc la tine. Sa-mi imaginez ca n-am sa te mai strang in brate niciodata. O sa supravietuiesc fara vocea ta in urechile mele? Probabil ca da. Cine a murit vreodata de dragoste? Hoitul asta o sa mearga mai departe spre batranete chiar si cu spiritul stirbit ca o oala cu smaltul spart.
Poate asta e prima si ultima marturisire scrisa a prezentei tale in viata mea. Sau poate ca e doar inceputul unei existente in care amintirile sunt atat de impovaratoare incat trebuie, din cand in cand, scuipate pe o bucata de hartie. Nu stiu. Nu mai stiu. Nimic.