Lia,

sunt un orb. mi-am dat seama de asta pe la metrou, la Eroilor. stateam si asteptam sa vina odata porcaria aia metalica sa ma duca in Militari si, in timp ce farurile acelea ma hipnotizau, mi s-a parut ca la asta se reduce cam toata existenta noastra - de fapt, a mea, ca nu e nici frumos, nici inteligent sa vorbesti in numele tuturor, nu? - existenta mea, deci, se reduce la a fi permanent orbit de luminile unui metrou care e prea aproape de mine

luminile orasului, luminile rampei, lumini de metrou. unii ca Chaplin scapa...

dupa ce mi-am revenit (pe la Politehnica) am inceput sa ma gandesc pe unde mi-am mai irosit privirea. privirea e pentru noi doar un instrument pentru primirea inauntru a asa-ziselor informatii (care, stii tu prea bine, ca inseamna de fapt, putere, bani si alte lucruri tare bune la casa omului) - info. de la ghiseu, de pe net, de pe "burtiera" posturilor care te vor cu orice pret informat (televizor cu burtiera, auzi! ce s-ar mai fi bucurat Dali, saracul!). asa cum trupurile noastre au decazut in corpuri, si de la stadiul de corpuri au ajuns doar structuri biologice strict utilitare, tot asa si privirile ni s-au acoperit de praful si vulgaritatea lumii din jur(ca si cum noi am fi cu placuta cu Pure inside pe suflet), rebranduite in unelte fara gust de inefabil.

stii, Lia, cred ca toti am avut la inceput privirile albastre

acum vedem totul gri, un gri incolor, nici neutru, nici decent, totusi negationist prin definitie si perfect tern. parca toata lumina ochilor nostri se spulbera intr-o teava de esapament.

se spulbera si in monitoare pline de "informatii", in tabele, grafice, pe haine mazgalite cu imprimeuri vulgare, in strazi narcotizante si urlatoare, in reclame neghioabe trantite pe blocuri gri (q.e.d.) care te impovareaza si iti incercaneaza sufletul, in tot bazarul asta urban de unde cerul nu se mai poate vedea albastru (q.e.d.), plin, curat, viu, cu viata lui proprie, intens, ca o apa mare, ca in "Norii" de Dumnezeu ai lui Cretia. cerul nostru e handicapat, inchide, nu deschide, izoleaza, nu elibereaza, e acoperis, nu acoperamant, e paralizat intr-o nuanta, strivit de blocuri si zgarie-nori

(exercitiu: zgarie-nori, raneste-nori, sugruma-nori; de la capat: mangaie-nori, saruta-nori, recita-nori).

vad ca iar vorbesc in numele tuturor. mai stii, poate le apartin... continuu asa.

privirile se spulbera prin stroboscopul bulevardelor in noptile ca niste animale rele, in filme proaste pe care le devorezi singur, de plictiseala si de frica de a fi singur, in decolteuri de femei parfumate odios si exhibitionist, in buze imbibate cu silicon, in falsul unor cautaturi de sobrietate exersata si perversa, care se vor "seducatoare, incitante, sexi, iti promit clipe de neuitat", in reviste lucioase care-ti fac viata o reteta sau un bordel, in ziare facile...

gand de aiurea : un tramvai numit dorinta, un metrou numit orbire

Lia, mi-e dor sa vad cerul fara sa imi rup gatul (ia-o si metaforic, daca vrei), sa ma uit la nisipurile de care imi sopteai, la muntii pe care ii visam fara sa fi ajuns vreodata impreuna acolo... sau la mere, la buzele tale blande, la un inel sau la o suvita castanie. iar daca acestea nu le pot acum, aici, in prezentul cel gri, macar sa-mi invat privirea sa-l transfigureze - nu am sa ajung Don Quijote, dar ceva aer pe usa visului tot are sa intre...

de la adapostul unor puncte-puncte, te imbratisez...orbeste