-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Casa de Ines-intamplari din viata unui emigrant-fragment


de Niculina Ilisie la: 27/07/2006 00:15:00
modificat la: 27/07/2006 20:35:41
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Mi-am dezmorţit picioarele, mi-am frecat uşor braţele, şi dintr-o scurtă privire mi-am dat seama de câtă dreptate avea Puriu: mânecile îmi erau prea lungi, pantalonii prea largi, arătam ca un pui de bogdaproste, ca o mică haimana cu Golfo alături, tot haimana... M-am îndreptat tăcută spre uşă, trecându-i în revistă pe toţi, din priviri, fără sa-i salut, un bun rămas mut, cu un zâmbet în colţul gurii şi-atât...
Lituanii spueau ceva, columbienii, altceva, iar Puriu spunea acelaşi lucru pentru toţi, făcându-se înţeles oricum... Vocea lui m-a ajuns din urmă şi m-a oprit exact lângă uşă, apoi a venit şi el, Puriu, după voce, după mine, ca să mă facă să înţeleg bine ce vom face a doua zi.
- Mâine, după ce vă sculaţi, veniţi aici, direct, fără să mai vină omu’ după voi.La ora aia, o să fie totul pregătit, mergem la un grătar, ştiu eu un loc...Si fără ifose, „că nu vreau, că nu pot”...Gata! La „habitacion” şi mâine la grătar!...

M-am uitat la el fără să-i răspund, privindu-l fix, în ochi, scrutător, ca pentru prima oară; nu şi-a ferit deloc privirea, s-a lăsat prins: fura, bea, mai muncea, mai sta, vorba lui Baciu, dar suferea şi el, avea ochii umezi, Puriu-su-fe-rea...
I-am întors spatele şi am deschis uşa, să plec, să scap, din păienjenişul acelor gânduri, acelei tirsteţi fără precedent, să trec pragul, să las în urmă absurdul acelei zile, acelei seri, să ies în ploaia rece de noiembrie care să mă trezească la realitate...hm!..la realitatea absurdă...Mă pierdusem... Afară ploua, ploua tare şi era frig, vântul se auzea ca un freamăt de ape printre frunzele-valuri ale palmierilor uzi... peisajul îmi era străin, casele îşi plângeau albul decolorat al zidurilor vechi, obloanele veşnic închise mă exasperau, nici o lumină la nici o casă, nici un zgomot, nici un alt om, doar ploaia, Golfo şi eu...
Si Dascălu’? Rămăsese în urmă, prea în urmă...
Am întors înapoi vântul, cu pieptul şi faţa udă, am luat înapoi noroiul şi urmele paşilor grei, am ajuns la scările de pe holul întunecat ce ducea la casa lituanilor şi le-am urcat înapoi, toate...”Si cheia”?
- Cheia am luat-o eu...
Am tresărit, m-am speriat, credeam că sunt singură, oricum nu îl vedeam... Dascălu’ a deschis pe bâjbâite, cu mâinile ude şi reci, a zis ceva, cum că „nu merge, nu pot”, dar până la urmă a mers, a putut. Golfo s-a strecurat pe lângă picioarele mele, s-a scuturat bine şi a intrat primul, rupând întunericul cu ghearele lui ce se auzeau sprintene pe cimentul gol, în felul lui, aprindea lumina... De la uşă se simţea un miros greu, se intuia mizeria şi dezordinea, mă împiedicasem deja de ceva, alunecasem pe ciment şi, în mod strident, se auzea picurând în lighean, apa, apa din tavan în ligheanul plin ochi...pic, pic... Mi-era teamă să aprind lumina, devenise deja o teamă de fond, teama de „a vedea pe lumină”, de a accepta realitatea, de a nu cădea în absurd pentru totdeauna...
Dar Dascălu’ nu avea timp să se gândească la toate prostiile astea, a apăsat pe întrerupător şi, clanc, a aprins-o, iar eu am închis ochii, de parcă ar fi apăsat pe trăgaci, si am prelungit o clipă starea de incertitudine, de aşteptare a unei minuni, a unei schimbari spectaculare, poate totuşi visez, poate totuşi a greşit ţinta, poate când voi deschide ochii mă voi trezi dintr-o dată a-casă, în camera mea curată, cu fotoliul de lângă fereastră unde îmi plăcea să stau şi să citesc, seara, târziu, şi iarna, ca acum, să privesc cum ninge, cum bradul verde de la fereastră devine bradul alb de vise al copilăriei, în camera mea cu miros de tufănele proaspete, ultimele, aduse din grădina albă a primei zăpezi... Dar am deschis ochii...urmele de noroi de pe ciment duceau în toate direcţiile, „mai sunt şi alţii care nu ştiu încotro s-o apuce”, m-am gândit...Lângă piciorul aproape rupt al mesei vechi de lemn, punga de portocale, ruptă, fără portocale, lăsa urme prelungi de mucegai şi de coji strivite, amestecate cu noroi... Prin uşa întredeschisă de la bucătărie, se zăreu vasele murdare adunate la întâmplare în chiuveta, prea mică, cojile de pâine mucegăiseră şi ele, conservele desfăcute lăsau în aer un miros greu, sticlele de vin, toate la fel, toate goale, adunate pe lângă pereţii bucătăriei înguste, păreau că vor să povestească cu toate „gurile” tot ce văzuseră, auziseră, petrecuseră... Golfo, lipit de piciorul meu, ca la o altă inspecţie, într-o altă casă, la fel de străină, privea şi el în felul lui, nemişcat, încă ud, dar mereu cald, mereu lângă...
Dascălu’ nu zicea nimic, nu mă privea, doar se uita în jur, căuta un punct de sprijin, nu-l găsea, nu-l găsea pentru-că-nu-exista...
Am luat ligheanul plin ochi şi, adusă puţin de spate, vărsând puţin şi pe jos, am intrat în baia „primei mele dimineţi” din casa aceea şi am aruncat apa, repede, cu zgomot şi toată odată, apoi am pus ligheanul la loc, în acelaşi loc, unde se auzeu deja mai multe picături căzând cu zgomot, la intervale diferite, ca intr-un cântec, trist al ploii de noiembrie:
pic-pic, pic...pic-pic, pic...
Am deschis fereastra prăfuită, de lemn şi care scârţâia şi am privit în noapte...Ploua hotărât, cu stropi mari, repezi şi grei, vântul bătea în rafale, şuiera pe sub uşi, era noiembrie...”Ploua mistuitor şi rece, cu gănduri ascuţite de-un călău”. Un alt noiembrie, alb şi îndepărtat, se strecura în trăirile mele, îşi făcea loc, printre alte gânduri...Ningea alb, des, ningea mult, vântul viscolea zăpada, şuiera printre case, pe străzi. Priveam de la o altă fereastră, de la o altă baie, îngustă, rece şi străină, priveam cum ninge, priveam spre o casa, cu o singură lumină, cufundată adânc în tăcere şi zăpadă, priveam, cufundată şi eu adânc, în gânduri, ca şi acum, si, ca şi acum, plângeam...Si lângă mine Tobi, câinele meu alb, devotat şi blând, care îmi vorbea din priviri ca şi Golfo, acum...Ningea alb, mult, aşa cum eu plângeam, Dumnezeu însuşi era ninsoarea, era plânsul...”Ninge alb, ninsoarea mă doare”... Si eu eram aici şi acolo, cu ploaia şi cu ninsoarea, cu durerea şi plânsul, cu Golfo si Tobi şi cu întrebarea vieţii mele „de ce”?
- Eşti chiar exagerată! De fiecare dată dispari! Dacă eşti acolo, ieşi, că vreau să mă culc...
- In baie? Vrei să te culci în baie? Nu mi-a dat prin cap până acum!
- Ieeeşi!
Vântul a şuierat lung, a trântit fereastra brusc, s-a strecurat pe sub uşă, le-a închis pe toate celelalte uitate deschise şi a rămas captiv în sufrageria semiobscură...Golfo, vântul şi eu...Am ieşit. Pe acoperiş se auzea ropotul ploii decise să rupă tot, să ia tot. M-am îndreptat spre debaraua noastră de acum cinci zile, cu patul de campanie de o singură persoană, în acelaşi loc, cu geamantanele nedesfăcute, lângă perete, atunci, abia venisem de la un drum lung, iar acum, abia ne întorsesem dintr-o călătorie de cinci zile, prin satul Losa del Obispo, cu primărie, piscină şi bar pentru "hubilaţi", în care locuiau trei pensionari şi de trei ori mai mulţi români...
Parcă mansarda mi se părea mai potrivită, cu fereastra ei mică, îndreptată spre cer, ca un ochi magic, veşnic deschis spre „în afară” prin care, dacă voiai, puteai vedea ce e dincolo, dincolo de cer, dincolo de lume, puteai vedea fiinţa-ne-fiinţă, lumea-ne-lume...Imi plăcea mansarda cu fereastra ei mică? Imi plăcea mansarda neaerisită, fară lumină, cu lucruri adunate la întâmplare şi cu o saltea veche de o singură persoană? Da! Pentru raza firavă de lumină ce mă trezea dimineaţa şi de care mă agăţam ca să pot începe o nouă zi, pentru câmpul de portocali, ce se vedea verde şi proaspăt, păstrând încă vie amintirea acelei dimineţi de început de lume...
- Nu se poate dormi aici, miroase rău...
- Atunci unde? Unde-se-poate-dormi?
- Nicăieri...
M-am întins pe canapeaua veche, puţin strămbă şi puţin lăsată, Dascălu’ s-a aşezat şi el, invers, să putem încăpea amandoi, şi-a tras mai aproape un scaun, cu grijă, să nu se rupă, şi şi-a întins picioarele obosite...Golfo, s-a cuibărit şi el lângă mine, oftând, obosit şi el, şi s-a facut colac, colacul meu de salvare...Din tavan, apa pica şi mai tare, cu zgomotul acela strident şi trist, pic-pic, pic...pic-pic, pic, ca într-o pivniţă părăsită, şi, întrebarea vieţii mele îmi revenea în minte, se strecura printre picături, printre lacrimi, „de ce”?
A plouat toată noaptea, am dormit pe furate, luptându-mă cu picăturile din tavan, cu ropotul ploii de pe acoperiş, cu vântul care îşi făcea de cap pe sub ferestre, pe sub uşi, ca un animal în captivitate...Când ploaia s-a mai potolit şi vântul a mai obosit puţin, am căzut într-un somn uşor, am aţipit, dar, era deja dimineaţă, şi Puriu era deja la uşă, era deja în-ca-să.
- Aţi dormit bine, după cum se vede! Incet, ca pentru el: nici eu nu am putut să dorm!... Nu vezi, Doamnă, că ai murdărit tricoul ăsta, pe care abia ţi l-am dat...Pai ce, e ecoparcu’ nostru? Toată ziua să scormonim după haine?! Or mai fi şi alţii care...
„Nu se poate scăpa de omul ăsta! Nu-se-poate-scăpa-de-omul-ăsta?...Da, chiar! Ce altă scăpare aş mai avea?”
- Hai, Cocoană, gata! Nu mai visa cu ochii deschişi, hai, că e totul pregătit! Stiu eu un loc... să facem un grătar şi s-o ascultăm pă Irina Loghin...S-o ia dracu’ si p-asta cu cântecele ei, cu tot!...
- Uite, ce Puriule! Tu nu-mi faci mie program!...Cu toate că voiam să merg...
- ?!
- Intâi să-mi despachetez lucrurile şi să le pun...”unde să le pun”?...Să fac ordine în casa asta, care e „a mea” şi apoi, mai vorbim...
- Eu fac asta pentu voi...mie nu-mi trebuie grătar...mie nu mai îmi trebuie nimic...
- ?!
M-am făcut că nu aud, că nu înţeleg, nu era loc în dimineaţa aceea pentu mai multă tristeţe şi „nu-îmi-plăcea-un-Puriu-trist”. Nu-mi plăcea Puriu pe care începeam să-l descopăr...mi-era teamă de tristeţea lui...Altă tristeţe?
- Si lituanii? Parcă nu se simt...
- Au rămas la noi... Au chefuit până dimineaţă...să-i ia dracu şi p-ăştia de limbuţi ce sunt...Păi, ce ordine vrei să faci în balamucu’ ăsta? Aici nu se poate face ordine! Să facă ei!
- Nu vor face...
- Hai, Dascăle, s-o ajutăm pă Doamna, că nu se dă mişcată din...din magazia asta...
„A zis magazie? A zis că vrea să mă ajute? Puriu? E prea mult, prea greu de înţeles după o noapte de nesomn şi alte cinci nedormite...Prea mult!”
Dascălu’, care dormise „toată” noaptea, încă mai moţăia şi se simţea deja confortabil cu picioarele întinse bine pe toată canapeaua... Ar fi vrut să mai doarmă, de ce să se scoale? De ce să facă curat? Nu zicea bine Puriu? Să facă ei! Aşa că, s-a făcut că nu aude, s-a aşezat confortabil, pe partea cealaltă, a închis şi ochii şi s-a făcut că nu-i pasă, deşi, îi păsa...îl durea...
- Hai, Doamnă, dă-mi scaunu’ ăla să-i repar picioru’ca să pui hainele pe el, dacă nu e alt loc şi nu ai unde...
- ?!
- Hai, Cocoană! Nu te mai uita aşa, că nu mă impresionezi! Adu scaunu’ aici, în hol, iau eu cuie şi ciocan din...celaltă... debara...Ai dracu’ şi ăştia! Au umplut toată casa de noroi...
S-a dus, el singur, a luat mopa de şters pe jos (ştia exact de unde), a înmuiat-o în găleata cu apă, a stors-o bine şi a început să şeargă, puţin aplecat, puţin nervos, insistând unde noroiul era mai gros, înmuind din nou în găleată, în apa care deja devenise noroi lichid, până şi-a dat şi el seama, că în loc să spele murdărea, şi s-a oprit, a oftat, şi a schimbat şi apa... şi a început să şteargă din nou, mai cu sârg, mai nervos, mai oftând...
Eu, mută, îl priveam pe Puriu, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor prea lungi şi prea largi, cu tricoul lăbărţat, abia adus de la ecoparc şi deja murdărit de labele lui Golfo, care privea şi el, curios, stând pe labele din spate, cu coada adunată în jurul lui şi lipit de piciorul meu...
Eu stăteam, şi Puriu făcea curat, spăla pe jos în „casa mea”!...”Cred că Dascălu’ a procedat corect. Ce-ar fi să închid şi eu ochii, să nu mai văd ce se întâmplă în jurul meu, ca să nu-mi mai complic existenţa deja complicată, să închid ochii şi să dorm în picioare, să moţăi ca Golfo...Ce bine e de el! Când sunt foarte supărată şi tristă, ca acum, şi foarte surprinsă şi încurcată ca acum, mă gândesc cu învidie la Golfo...”Ce bine e să fii câine, sa fii...animal!”
- Trezeşte-te, Cocoană! Dormi în picioare ca, Golfo?! Scoate scaunu’ ăla odată, că ne apucă noaptea şi ăia ne aşteptă să facem grătaru’ că li s-o fi lungit şi urechile...Să dea dracu’ dacă nu îţi vine să te duci, şi să nu te mai opreşti...
- Unde să te duci?!
- ?!
A lăsat din mână mopa, a pus-o la locul ei, m-a privit pe sub sprâncene, nu ştiu de ce cu răutate, adică de ce să-l întreb eu pe el unde să se ducă, ce, parcă el ştia? Nici el, Puriu, nu ştia chiar tot, nu avea răspuns la toate întrebările...şi cine eram eu sa-l intreb pe el?
Si a fost destul de clar! Să se ducă şi să nu se mai oprească!...Ce e greu de înţeles?!
A trecut pe lângă mine, m-a privit cu coada ochiului, m-a ocolit ca pe ceva care încurcă, stă în drum, a intrat în „habitacion”, şi-a luat singur scaunul rupt, care s-a rupt de tot când l-a mutat din locul lui, de lângă perete, şi a ajuns în hol cu o mână de scânduri care
se ţineau în două cuie ruginite...Le-a trântit, făcând să sară multe aşchii, pe cimentul abia spălat, şi cele două cuie...
- Lasă-l dracu’! Il punem pe foc! Si aşa nu aveam lemne pentru grătar! Nu mai e nimic de făcut! Aruncăm cutiile de conserve la gunoi şi farfuriile le spargem...Să le ia dracu’ dacă nu îmi vine să le sparg pă toate, acum! Pă toate să le sparg, să se aleagă prafu’!
Când a auzit de spart farfurii, Dascălu’ a deschis ochii. Se vede că nu dormea prea adânc! S-a ridicat în capul oaselor, a privit în jur şi a întrebat dregându-şi vocea:
- De ce Puriule, să spargi toate farfuriile? Nu ar fi mai bine să le speli?
- ?!
A frecat pe jos, tot noroiul, ca un slugoi, a vrut să repare scaunul, ca un bun prieten şi acum să spele şi vasele, ca prostu’? Da’ ce s-au încurcat rolurile? El e Puriu! Numai el spune ce trebuie să se facă!
- Ei, drăcia dracului! Gata! Am spus că nu mai e nimic de făcut! Ia, Dascăle, scoală-te că nu eşti lăuză! Ia lemnele astea, aruncă apa din lighean că s-a umplut şi hai să mergem odată, că ne-aşteaptă ăia toţi ca pe pâinea caldă... Că era să uit... de pâine, că pă Dori
nu-l mai trimit că i-am luat frica...
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (2):


foarte frumos scris - de Guinevere la: 27/07/2006 21:57:28
Mi-a placut mult de tot si ma alatur si eu celor care ti-au recomandat sa scrii. E perfect. :o)))
Daca as face o sugestie - pe langa text, textul e perfect asa cum e din punctul meu de vedere - ar fi aceea ca, daca il vei incadra intr-o bucata mai mare (o incercare de roman, de ce nu?) - se va simti lipsa unor evenimente. Personajele sunt foarte bine conturate, se misca si vorbesc natural (efectiv parca le-am vazut si auzit!), dar le trebuie mai multa motivatie, trebuie sa se intample ceva care sa incite curiozitatea.
Mult succes, o sa te mai citesc daca vei mai publica! :o)

PS - Fara legatura cu literatura, mi s-a strans un pic sufletul cand mi-am amintit si eu de valizele alea... de la inceput.
#136011 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
raspuns - de Niculina Ilisie la: 29/07/2006 11:08:02
Multumesc mult!
Daca place...imi cresc deja aripi...
Fragmentul face parte din romanul Casa de Ines, care se poate citi
"integral" pe www.agonia.ro
Lectura placuta!
Cu drag,
Nusa
#136297 (raspuns la: #136011) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...