A mai fost odată,
Tot ca niciodată,
O frumoasă fată
Mândră şi moţată,
Gingaşă, curată,
Lacrimă, surată,
Binecuvântată,
Alb-imaculată,
Cu aleasă stare
În satu-i cel mare,
Blondă, ochi albaştri
Ca doi aprinşi aştri,
Iar în casa ei,
Părinţi şi fraţi trei,
Mare iubitoare,
Munci istovitoare,
Ea făcea curat,
În odăi, sub pat,
Tot ea îngrijea
Orătănii toate,
Vacile de lapte,
Ea deretica
Patul, pe saltea,
Apă aducea,
Mâncare făcea,
Cosea ziua toată,
Putea fi curtată
C-avea ii, fustiţe,
Şorţuri şi cosiţe,
Mândră-aşa era
Că ea lumina
Noaptea ca luna,
Ziua când trecea
Parfum adia,
Feciorii făceau
Planuri şi-o curtau
Dar ea nu ştia
Incă nu voia…
Pe cel măritiş,
Însă pe furiş
Flăcăii veneau
Şi o sâcâiau
S-o mângâie iar
Să le fie bine
Zile mai senine
Că nu mai puteau
De dor ce aveau.
Ea îi tot privea
Şi le cuvânta
Că nu e gătită
Că nu-i potrivită,
Pentru-a lor cetate
N-are bunătate,
Pentru-a lor putere
N-are atâta vrere.
Casa ei poţi vede
Pe plaiul cel verde
O pajişte mare,
Flori, iarbă şi soare
Pădurea ce strânge
Viaţa ce-aici curge
Tot ce-ai ei aveau
Pe dâmb se găseau
Casa albă toată
Mândră şi măreaţă.
...
Într-o dimineaţă
Cu nor dar şi ceaţă
...