Un sclipăt nou, sălbatic se-aşează prin grădini
Domol îmbracă iarba ca după biruinţă,
Într-un sărut de-adio şi de făgăduinţă,
Eu ştiu că vine toamna citind-o prin lumini.

Pământul cum o simte începe să se-ncheie
Supus, în bumbi de ghindă, ca un monah tăcut
Ce-a reuşit să deie un alt, imens, tribut
Capricioasei toamne cu suflet de femeie.

Vin brumele asupra-i cu dimineţi de gheaţă
În care bate plânsul stejarului martir,
La poarta sa de humă cu iz de cimitir
Ca să-şi depună frunza care s-a stins din viaţă.

Metamorfoza-i clară în ochiul care plânge
La parastas de ierburi e jale de nespus
Şi toamna lăcrimează un pic înspre apus
O lacrimă de soare amestecat cu sânge.