Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Supoziţii ale gandirii conservatoare


de Mihai D. la: 15/02/2004 21:49:00
modificat la: 16/02/2004 14:51:55
taguri: Eseuri 
voteaza:
I. Conservatorismul - ideologie, doctrină sau colecţie de practici?

Care este spatiul conceptual pe care-l subântinde doctrina conservatoare? Ce presupune si care sunt ideile fata de care opereaza o riguroasa delimitare? In ciuda afirmatiei poate prea categorice a lui Nisbet , conservatorismul nu este in intregime suprapozabil conceptului de ideologie si el nu poate fi tradus unilateral ca simpla iteratie a raporturilor dintre individ si stat.
Intelegem in textul de mai jos conservatorismul ca suma de practici a caror coerenta nu constituie un sistem. Avem in fata mai curand o “colectie de practici” aflate intr-o relatie slaba de intemeiere cu anumite supozitii coerente. Ele constituie ceea ce Wittgenstein numea “gramatica de adancime” a unor activitati in masura in care acestea au acces la limbaj. Vorbim de practici si vom urma o descriere a lor, delimitandu-ne de idealul explicativ al ideologiilor consolidate. Diferenta rezida in aceea ca daca explicatia prezuma asupra existentei unor propozitii de baza care intemeiaza un fenomen, principii sau cauze, in functie de care doctrina se justifica, descrierea are o finalitate mult mai modesta: ea admite că sursele practicilor noastre sunt imperceptibile; a pune problema in termeni opusi presupune că respectiva practică poseda un grad zero de la care pornind se construieste, ca si existenta unei stranse corelatii intre propozitiile de baza si ideologie, una de intemeiere forte. Lucrurile nu stau astfel: suntem din capul locului inserati intr-o retea de practici al carei perimetru ne scapa. In al doilea rand, accesul nostru hermeneutic nu este niciodata din exterior, astfel ca pretentia unei reconstructii rationale a “ideologiei” se dovedeste caduca. Conservatorismul nu este o teorie unitara si nici macar o teorie in mod restrictiv “politica” (“Conservatorismul trateaza in mod obisnuit despre individ si stat” ). “Sistemul de autoritati” de care vorbeste Nisbet nu poate fi citit atat de restrictiv incat statului sa-i revina monopolul relatiilor politice. Problema raportului individ-stat este una din problemele cheie ale conservatorismului, dar in nici un caz problema centrala. In fond o atare “problema centrală” nici nu există, suntem in fata unei sume (colectii) de preocupari care au in vedere pe rand viata privata si relatiile cu sfera publica, drepturile si indatoririle, loialitatea si memoria, compromisul si schimbarea, failibilitatea si drepturile naturale etc. Sustinem aşadar ca nu se poate vorbi cu sens despre doctrina conservatoare in absenta sau în exteriorul practicilor. Dimensiunea proiectivă si arhitectonica a ideologiei este din capul locului exclusa pentru că presupune un grad zero al activitatii umane, dincolo de care realitatea sociala este reconstruibila. Doctrina, asa cum este inteleasă în acest text, este o incercare failibila de a opera harti plauzibile ale practicilor umane legate in mod slab de presupozitii similare. O asemenea doctrina nu este nici incheiata, nici atotcuprinzatoare si nu reprezinta alt adevar decat acela decurgand din verificarile implicite produse de acumularea experientei. Cum remarca Wittgenstein, regulile care ghideaza intelegerea unui limbaj si implicit garantează orientarea intr-o practica nu sunt exterioare acesteia si independente: “ceea ce constituie o regula e folosirea ei comuna de catre noi” , pur si simplu “obiceiul” care este asumat prin vecinatatea curenta cu actele umane. Doctrina este ca atare exercitiul curent al practicilor care o subantind, ea neexistand in sine, in calitate de corpus autonom. Iar daca ea poate avea un caracter orientativ este doar pentru ca exista o practica sau o colectie de practici pe care se sprijină.
Ca sumă de practici conservatorismul aduce in discutie problematica solidaritatii, drept modul de a conferi sens unei comunitati dar si modul de a te raporta individual la o traditie constituita. Rousseau, in analiza contractului social, vorbeste intr-o maniera unilaterala de relatiile contractuale existente intre atomii sociali, relatii exclusiv definite si reglementate-in spatiul guvernarii civile-de legi. El apartine unei traditii mai ample a Iluminismului si a rationalismului occidental, aceea a “obiectivitatii” . Poti oferi sens vietii tale, admite Rorty, fie “spunand povestea contributiei tale la o comunitate”, punand in lumina “dorinta de solidaritate”, fie “descriindu-te ca fiind intr-o relatie cu o realitate nonumana” si exemplificand astfel “dorinta de obiectivitate”. “Adevar”, “Vointa generala”, “Poporul”, “Persoana publica”, “eu comun” sunt exemple ale unor astfel de realitati conceptuale exterioare omului. Practica solidaritatii admite faptul crucial al constituirii identitatii inividuale de catre comunitate si niciodată in afara acesteia. Orice pozitionare excentrică aici plaseaza analiza in forma unei utopii individualiste in care capacitatile umane “naturale” sunt temeiuri suficiente pentru formarea sa. Imaginea “sacralitatii constiintei individuale” provine din teoria dreptului natural aparuta in cultura europeana in secolul XVII prin Grotius si redevabila noii imagini a rationalimului. Autonomia apare atunci cand este posibilă problema autointemeierii subiective a adevarurilor, adică odată cu Descartes. Comunitatea presupune interdependenta, supozitii traditionale comune, un fond de acceptabilitate consensual, valori nechestionabile din perspectiva unei instante individuale exterioare. Rationalismul european, teoria drepturilor naturale si contractualismul cu supozitiile sale apartin aceleiasi familii conceptuale.
Afirmatia conform careia esenta fiintei umane consta in a avea drepturi naturale plaseaza discutia inaintea oricarei istorii, decontextualizeaza spatiul politic, admite autonomia subiectului moral si impenetrabilitatea deciziilor sale si--inainte de toate--stipuleaza existenta unui grad zero al politicii. Gradul contractului sau gradul mutualei intelegeri sau gradul “valului ignorantei”. Atunci cand conservatorismul vorbeste de preeminenta indatoririlor admite că oamenii se nasc de fiecare data in interiorul unui limbaj, unei comunitati, unei organizari politice. Raporturile sunt astfel deja prezente.
Implicatia unui asemenea incipit ar fi aceea că individualitatea careia i se ataseaza drepturile poate avea o competenta morala consolidată. Cum competenta cu pricina apartine in fapt “cunoasterii cum”, a vecinatatii care-si asuma norme, este dificil de precizat care este maniera in care-şi construieşte identitatea noul atom social contractualist. Drepturile, in versiune conservatoare, sunt constituite in cursul istoriei, asemenea jurisprudentei in drept. Adevaratul lor temei este dat de acumularea de experienta in practica politica, experientă iterată in institutii si care nu face obiectul postularii autonome. Singură doar intersectia practicilor face reală prezenta semnificatiilor care, prin asta, sunt fundamental publice si contingente.



II. Raportul dintre spatiul privat si memoria comuna vs. problema autonomiei

Una din presupozitiile acceptate in randurile de mai jos este aceea că, spre deosebire de liberalism, intre moralitatea privata si cea publica conservatorismul admite o continuitate, una slaba epistemologic dar nu mai putin vizibilă. Caracterul intimist, ironic, zeflemitor si sceptic al atitudinii conservatoare stă intr-un fel marturie pentru asta .
Conservatorismul se defineste prin raportare la zestrea de practici socio-politice, morale si institutionale transmise si consolidate in interiorul unei traditii. Memoria este corpusul de experiente verificate, locul de unde institutiile isi extrag legitimitatea, spatiul precar si vulnerabil al adevarurilor politice. Ori memoria colectiva apare atunci cand avem de-a face cu o robusta si distincta memorie privata. “Institutiile intermediare” amintite de Burke sunt menite sa protejeze patrimoniul privat fara de ale carui resurse ele ar fi lipsite de sens. Presupunerea conservatorismului ar fi aceea ca indivizii nu-si pot construi identitatea decat in perimetrul memoriei comune, apartinand unor forme de viata constituite istoric ireductibile. Doua trasaturi fac obiectul remarcilor noastre: identitatea si failibilitatea. In ceea ce priveste failibilitatea ea este si epistemologică si morală. Circumspectia, precautia si chibzuinta duc spre o antropologie in care virtutiile morale sunt asumate in analiza deciziei. O decizie „slaba”, care recunoaste primatul contingentei, privilegiaza ratiunii alte virtuti, sintetice si organice, ale compasiunii, loialitatii, atentiei, grijii ori dragostei. Conştiinta precaritatii si-a caracterului totusi fundamental tranzitoriu al cunoasterii, faţă de care achizitiile sunt totdeauna circumstantiate, relative si pasibile de revizuire este cea care prezerva identitatea. La o astfel de mostenire nu se poate renunta dintr-o data, radical si fara consecinte: cunoasterea cumulata si memoria compun in fapt identitatea si nu sunt simple anexe, proiecte impersonale sau un corpus de cunostinte cu care ai o relatie strict epistemica. “Schimbarea este o amenintare la adresa identitatii”. Identitatea este expresia verificabilitatii practice a unor cunostinte in timp, prezervarea lor neavand nimic in comun cu recluziunea resentimentara si paseista intr-un trecut mitizat .
Autonomia are o cu totul alta istorie. Una din sursele ei este ideea existentei unei “libertati anticauzale” in om, “o capacitate egala de a decide pentru sine”, egala pentru ca se presupune ca “oamenii sunt in mod egal competenti ca agenti morali.” In joc este supozitia egalitarista a unei “competente morale egale prima facie.” In baza acesteia cineva are temeiuri suficient de puternice pentru a-si da propria lege morală (in versiune radicala kantiana). In fapt atat la teoreticienii dreptului natural (Suarez, Grotius, Pufendorf) cat si la diferitele variante logice ale contractualismului (Hobbes, Rousseau, Locke) supozitia centrala este aceeasi: individul uman este o entitate de sine statatoare, capabila sa se constituie prin sine insusi, independent de trecutul unei comunitati de care apartine.

III. Cum se prezinta autoritatea? Modalitatea conservatoare de înţelegere a statului.

Care este modalitatea de justificare a autoritatii? Pe ce se intemeiaza autoritatea? Daca se intemeiază pe un proiect politic, pe un “contract” temeiurile sunt infailibile, irecuzabile.(legile naturale, starea naturala, contractul, legea progresului etc.) Pe o atare argumentare legitimitatea se construieste de la sine, neputand fi in nici un fel supusa vreunui test al failibilitatii. Alaturi de legitimarea teoretica avem o legitimare istorica , “timpul si obisnuinta dau autoritate tuturor formelor de carmuire.” Legitimitatea politica nu este rezultatul tranşant al unei deductii si nici nu poate face “obiectul demonstratiilor.”
Legitimitatii proiectelor raţionale conservatorimul îi opune suma de fapte politice contingente a caror vecinatate si exercitiu ofera un tip special de competenta, vizat de “know how”, cunoasterea practica a procedurilor. In opozitie, mentalitatatea gnostica admite că politicul poate fi cuprins teoretic si i se pot formula legile de functionare. I.Berlin identifica trei supozitii care justifica aceasta maniera de cunoastere: a.)ca orice intrebare autentica poate primi un raspuns si exista un singur raspuns corect; b.) ca exista o metoda privilegiata pentru a descoperi raspunsul corect; c.) adevarurile, odata descoperite, vor forma un intreg armonios. Gandirea revolutionara pusa in discutie de Burke , reia si “pune la lucru” aceste presupozitii. Cunoasterea devine cale, panaceu al tuturor problemelor societatii, radicalismele constituindu-se pe o atare certitudine initiata (”cale justa”). Ori agnosticismul conservator, care-si refuza accesul privilegiat la sursele cunoasterii, are o pozitie mult mai precara si failibila vis-à-vis de posibilitatea edificarii cunoasterii. Spatiul politic nu este niciodata unul soteriologic. Aici nu se dau batalii cu miza atat de mare, la limita una incalculabila de către actorii politici individuali. Mizele, fara a fi minore, sunt masurate, “mediocre” (aurea mediocritas), corespunzand unei nevoi totdeauna contextuale de clarificare de probleme si de prezervare a unor cadre valorice reprezentative.
Guvernarea conservatoare este o guvernare limitata, “care nu are insa nimic in comun cu statul minimal, laissez-faire, “paznic de noapte”, pentru care pledeaza doctrinarii libertarieni” .Guvernarea este definita ca o acivitate secundară, limitată si specifică. Burke de asemeni respinge “fanatismul unei puteri unice arbitrare.” Nici un drept civil sau politic nu este imprescriptibil. Nu suntem insa nici in fata unei prescriptibilitati absolute, principiile diriguitoare ale guvernarii ramanand cele ale legislatiei si actiunii politice, mai exact ale practicii politice. Spatiul traditiei ramane de fiecare data o referinta obligatorie. Guvernarea este descrisa de Burke ca o “nascocire a intelepciunii umane in vederea satisfacerii nevoilor umane” dar si in vederea limitarii pasiunilor umane. Este important de semnalat că exercitiul puterii apare ca separat de nevoi, guvernarea “poate fi infaptuita numai de catre o putere independenta de acestea” (aluzie la vointa suverana rousseauista care se identifica cu ele). Persoanele care detin puterea “actioneaza in calitate de imputerniciţi (in trust) cărora li s-a acordat incredere si care au in mod fundamental indatoriri.” Statul este mandatat sa guverneze doar in perimetrul satisfacerii unor nevoi comune si circumstantiate si a limitarii excesivei pasionalitati. El nu este mai mult decat suma partilor sale. “Nevoile” nu reflecta o maniera paternalista de distributie unica a bunurilor publice, mandatarea acoperirii lor provine exclusiv dinspre institutiile intermediare. Nu statul asistential e cel prezumat aici ci statul bine adaptat nevoilor umane, printr-o check and balancies cu societatea civila. Nu el stabileste nevoile, ci le recunoaste doar si le protejeaza. Se recunoaste nevoia de autoritate dar si de limitare a ei prin “puteri care sa rivalizeze si concureze cu ea” , societate civila, comunitate locala, biserica, asociatiile autonome.

IV. De ce conservatorismul respinge pozitia proiectului contractualist?

Un raspuns imediat la aceasta intrebare ar fi acela ca un atare proiect supraapreciaza capacitatile cognitive umane, impunand o sarcina epistemica exagerata. Omul ca actor constient al unui pact social nu există nicaieri. Pe de alta parte posibilitatile sale de intelegere sunt supraevaluate, daca se admite supozitia că un atare proiect politic constituie o cunoastere incheiata ale carei consecinte actorul semnatar e capabil sa le perceapa. Pe de alta parte conservatorismul manifesta o clara reticenţă faţă de posibila consecinta a proiectelor politice rationaliste: proximitatea fanatismului. Ce pretinde radicalismul politic? Ca poti modifica substantial structurile vietii sociale pentru că ele au caracter conventional si sunt direct manipulabile nereflectand decat decizia rationala a unei intelegeri contractuale, alaturi de supozitia amintită mai sus, aceea a gradului zero in constructia socială (carte blanche ). Fanatismul in perspectiva conservatoare este forma inumana a unei aderente fascinate in care virtutiile personale si cele comunitare sunt cedate in favoarea celor ale sistemului. Burke recuza de asemenea pozitia originara a actorului politic hobbesian sau rousseauist: autonomie, independenta, „Oamenii nu se afla niciodata intr-o stare de toatala independenta unii fata de altii.” Universul newtonian al entitatilor autonome ce interactioneaza mecanic in baza unor forte este exclus. O asemnea libertate infinita nu exista in realitate. „Nu suntem individualitati suverane care isi plimba propria individualitate in fata unei lumi indiferente.” Aplicand o distinctie a epistemologiei stiintelor sociale putem afirma ca traditia conservatoare este mai curand legata de individualismul metodologic, in vreme ce teoriile contractualiste apartin holismului metodologic. Preocuparea pentru legitatile contingente ale indivizilor umani, imaginea unei societati in care structurile sale sunt reductibile la fenomene ale naturii umane, integreaza individualismul metodologic. Acesta nu va fi preocupat de mecanisme de functionare ale realitatii sociale, de legi cu caracter universal sau de imagini finaliste si normative ale societatii. Societatea creste intr-o maniera organica. Individul nu este un simplu „agent” al unei suprastructuri, ci „actor” in evenimente pe care le constituie. Există drepturi originare si naturale ale omului, asa cum postuleaza si contractualistii, insa nu ca entitati atribuite altor entitati, ci ca ingrediente care nu apar decat in cadrul societatii civile, fiind imanente acesteia si rezultand din cultura istorica a comunitatii respective. Ele sunt totdeauna orientate, inserate intr-o istorie a convietuirii si negocierii reciproce. Avem de-a face cu actori umani nu cu agenti umani conform distinctiei lui Hollis. Pretentia de-a stipula drepturi ale indivizilor independent de societatea civila („inainte de a se constitui” ) este lipsită de sens. Existenta lor (a drepturilor,n.n.) e posibila numai in cadrul acestei ordini a lucrurilor, fiind un rezultat al ei. „Fundamentul guvernarii nu e reprezentat de drepturi naturale” ,spune Burke.

V. Scepticism si virtuti

Omul este o fiintă finită, vulnerabilă, fundamental disponibila greselii avand o relatie substantială si nu accidentală cu răul,--acestea sunt datele antropologice intre care se mişca gândirea conservatoare. De asemenea, tendinta catre abuz este innascuta, ceea ce face indreptatita prezenta unor constrangeri. Asa se justifica prioritatea acordata obligatiilor si nu drepturilor ca modalitati limitative de-a circumscrie pasionalitatea innascuta. Primatul constrangerii fata de libertate nu e fundamental prescriptiv. El numeste o forma a precaritatii constitutive naturii umane care deja se situeaza in pozitia restransa , limitata si failibila a imperfectiunii. Constrangerea nu e neaparat impusa cat exista deja. Virtutiile sunt forma diciplinarii pasionalitatii, prin cultivare si excelenta. Guvernarea limitată trimite asadar catre un puternic angajament fata de institutiile intermediare, doar in mediul carora formarea individuala are un sens. „Viata poate fi traita numai printr-un sistem de obligatii autentice” (Hugo von Hofmannsthal). Nu exista nimic de felul unui grad zero al vietii sociale, viata nu poate fi inventata. Raporturile ne definesc mai mult decat determinaţiile, raporturile cu ceea ce consideram a ne sta drept fundamentale repere: memoria, traditia, limba, cunoasterea acumulata, Dumnezeu. Calitatea rezida in raporturi, in relatia expusa si autentica cu cele cateva lucruri fata de care inveţi sa existi.
In contextul libertatii si tolerantei absolute oamenii „pot fi orice doresc sa fie dar nu au nici un motiv anume pentru a fi ceva.” Egalitarismul societatii contractuale exclude meritul si dizolva reponsabilitatea. Ori motivatia apare din responsabilitate si diferenţă. Ca “asociere in vederea virtutii si excelentei” statul presupune mai multe generatii: “el devine o asociere nu numai intre cei care traiesc, dar si intre cei care traiesc in prezent, cei care au murit si cei care se vor naste.” Implicatia morala ar fi urmatoarea: este drept ca o generatie sa-si asume decizii care in mod fundamental implica si generatiile care au fost si cele care vor veni? Iar cea eipstemologica: este justificat sa asertezi in numele unor contexte practice cu care contactul este imposibil? Poate ca similaritatile nu sunt temeiuri atat de tari pentru constituirea sau destructia unor institutii. “Obisnuinta” humeana, spre exemplu, este doar un temei pentru credintă, dar nu pentru cunoastere in sens apodictic. Ea nu poate anexa viitorul. Dilemele implicatiilor amintite justifica un sens mult mai relaxat acordat contractului, unul contextualizat, limitat si cu sarcini moderate. Radicalismele transformatoare expun incalculabil (si iresponsabil) sarcina morala.
O alta consecinta morala redutabila este extinctia iresponsabilitatii ca rezultat al absentei “loialitatii”, disolutia reperelor si reconstructia pripita a unei identitati conjuncturale. “O mare realizare umana, admite Oakeshott, este traditia de familie” , singura in mediul careia apare responsabilitatea cumulativa a trecutului si caracterul patrimonial al zestrei profesionale, familiile transmitand meseriile si ocupatiile. Suntem in fata unei culturi a responsabilitatii.

VI. Ce imagine a rationalitatii subântinde conservatorismul?

G.Ryle distinsese intre a cunoaste ca si a cunoaste cum. Prima identifica cunoasterea de tip tehnic ca insusire a unor reguli, in vreme ce al doilea tip pe cea practica, ca asumare tacita a unor practici.
Rationalitatea conservatoare nu are obsesia certitudinii, pentru ea adevarul nu este decat descrierea procedurilor familiare de justificare. Nu este traversată de idealul deplinei deductibilitati, nu are asteptari sistemice, nu incearca o reconstructie a realitatii. Relatia ei cu supozitiile este constitutiva, accepatndu-le ca singurul element de continut care-i ofera o orientare si o face relevanta in raport cu lumea. Ea nu este autonomă. Aplicand o distinctie a lui Rorty acest tip de cunoastere apare ca “justificare sociala a convingerilor”(s.n.) si nu ca “acuratete a reprezentarii”. Ea recuza monopolul unei singure tehnici de cercetare a realitatii si daca “institutiile sociale pot fi considerate experimente in cooperare” , ea da intaietate pluralitatii practicilor si multiplelor rationalitati ce le sustin. O asemenea cunoastere nu este marcata de idealul neutralitatii axiologice, este lipsita de metodă si—ca o colectie de practici—inţelesul lor rezida in folosirea lor. Ca multitudine de activitati, rationalitatii de tip conservator nu i se pot trasa delimitari precise, nefunctionand intr-un perimetru metodic deductiv.
Nisbet presupune o stransa corelatie cauzală intre valorile conservatoare si anumite credinte metafizice privind natura societatii, a omului si-a istoriei (organicism, orientare teleologica, naturalism, credinta in providenta etc.). Ori lucrurile nu stau asa , nu credem ca exista temeiuri conditionante ale doctrinei conservatoare, in sens tare. Oakeshott crede ca nu trebuie nici sa sustinem nici sa presupunem adevarul acestor credinte atunci cand avem in vedere conservatorismul. Cheia unei atari abordari rezida in refuzul de-a vedea in conservatorism un corpus coerent si sistematic de teze, ci mai curand o “inclinatie” care are raporturi slabe cu anumite temeiuri cognitive. Nu este insa cu totul lipsit de rationalitate să presupui existenta unor supozitii ce subantind discursul conservator, in forma mai relaxata cognitiv a unor coerente familiale care nu privilegiaza o intemeiere epistemica deplina. Pe fondul intersectiei, suprapunerii si coroborarii practicilor credem ca este dificil de sustinut o forma unilaterală de dependenta. Practica guvernarii intersecteaza celelalte practici umane, lasandu-se infuzata in maniere diferite, parte din fundalul supozitional amintit fiind transparent in exercitiul politic. Nu exista insa dependente cognitive directe, tocmai pentru ca guvernarea este o activitate “specifica, greu de combinat cu oricare alta.” Conservatorismul nu este un sistem de opinii, iar interdependenta practicilor nu poate conduce la o ordonare propozitionala a tezelor.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


dincolo de definirea conservatorismului - de nechitoaia la: 17/02/2004 10:21:39
In primul rand as vrea sa spun ca sunt de acord cu multe dintre afirmatiile eseului, insa as vrea sa exprim cateva nedumeriri.

Sunt de acord cu respingerea ideologiilor rigide, explicative. Totusi, nedumerirea mea e bazata pe o afirmatie morala” exista lucruri (si aici vorbim despre teoriile politice) interpretabile in directia binelui sau a raului, indiferent de intentia initiala a autorului”. Altfel spus, exista in trasaturile conservatorismului astfel de scapari interpretabile? In fond, acest scepticism moral se suprapune peste scepticismul conservatorilor: nici o sentinta a priori nu este valabila pana cand experienta comunitatii nu o valideaza. Modul cum acest scepticism se poate intoarce impotriva teoreticienilor conservatori poate fi urmatorul “ nu poti sa teoretizezi ceea ce ai definit initial drept o suma de practici cu surse cu surse imperceptibile si imposibil de redat in maniera explicativa”. Odata traditia, memoria si implicit identitatea pierduta, incercarea de a o conserva se poate oare face altcumva decat cu mijloacele rationalizarii, legate firesc de pretentia de obiectivitate? Imi imaginez spre exemplificare un conflict intre doi indivizi. Traditia ii da dreptate unuia dintre ei, celalalt nu e silit sa se supuna, pur si simplu pentru ca nu recunoaste aceasta traditie. Urmarea ar fi aceasta: pentru a se impune, traditia trebuie sa se solidifice, sa isi defineasca originile incerte, accumulate, si sa se constituie pana la urma tot intr-o ideologie, o teorie unitara.

Conservatorii sustin ca identitatea individuala nu se poate constitui in afara societatii. Dumneata te distantezi de asemenea atat de “ utopiile individualiste” pe de o parte, cat si de statul asistential, pe de alta parte. Mie mi s-a parut ca descrierea practicilor in cadrul comunitatii, a raporturilor “ organice” intre membrii ei expuse in defavoarea raporturilor dirijate, clare, construite de la un grad zero, seama foarte mult cu argumentarea unui libertarian classic, L. Mises, impotriva planificarii socialiste. Acolo este vorba de un argument economic cuprinzand insa, in profunzime, un argument social asemanator, mi se pare, argumentului conservatorilor. Aceasta imi aminteste de un paragraf din editia a IIa a Omului Recent. Acolo, un fragment argumenteaza ca Hayek ar putea fi considerat astazi un conservator...


Ajung astfel la urmatoarea nedumerire: in final, care e raportul atunci dintre stat si societate, daca nu este unul asistential, si nici unul minimal? Si economic, care este raportul dintre conservatorism si capitalism? Capitalismul subantinde, de buna seama, o teorie individualista, si o balanta net pozitiva a drepturilor fata de obligatiilor.

Cu amicitie,
G. Nechitoaia
#9784 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
un prim raspuns - de Mihai D. la: 17/02/2004 16:02:12
Ma simt flatat de atentia pe care ati acordat-o eseului meu, cu intampinari precise si cu dileme pe care marturisesc ca si eu le incerc.
Voi incerca sa punctez cat pot de riguros problemele pe care ati avut amabilitatea sa le ridicati:
1. "scaparilre interpretabile" de care vorbeati exista in fiecare doctrina politica, doar ca gandirea conservatoare are un comert mai bun cu precaritatea, ea recunoaste ca raul este o chestiune extrem de reala, ca inteligenta este o raritate (chiar si la oamenii inteligenti, care nu sunt constant destepti), ceea ce nu inseamna ca logica (,) conservatoare cultiva ambiguitatea intre bine si rau. Aceasta ambiguitate exista in realitatea efectiva a zilelor noastre si a avea un raport realist cu dificultatile distingerii dintre bine si rau , cred, este o calitate.Pe scurt, conservatorismul nu incurajeaza ambiguitatea dar o recunoaste si evita sa prescrie foarte tusat distinctii forte intre bine si rau. Aceste distinctii poate exista, dar nu cred ca este igienic sa le postulezi. Au facut-o altii, precum marxistii sau jdanovistii epocii negre sovietice. O aperceptie fidela a realitatii presupune circumspectie si prudenta, asta cred ca face conservatorismul;
2. vorbiti in al doilea rand de memorie si identitate pierduta;asta marturisesc ca este si pentru mine o imensa problema: cum refaci cultura memoriei dupa o trauma istorica mutilanta? cum recapacitezi energiile colectiva si individuale in reconstructia acestei memorii? Dar nu cred ca reactia la pierderea de care vorbim este unilateral constructia unei normativitati rationale; nu cred ca "recunoasterea traditiei" de care amintiti dvs. se poate face (dupa dilutia ei) doar pe calea discursului rational si procedural; pe de alta parte cred intr-o refacere a traditiei dupa o indelungata trauma, cazul comunismului fiind aici mai mult decat un exemplu. Dar ceea ce am intentionat sa sustin in textul meu este acest lucru: ca transmiterea comunitara a unor date apartinand memoriei colective si traditiei nu se face pe cai imediat rationale, transparente rational, jocul semnificatiilor in marele joc social urmeaza cai netranscriptibile procedural; sunt multiple rationalitati nicidecum una singura;
3. Von Mises ca si Hayek sunt promotorii, intr-adevar, al unei dimensiuni a gandirii conservatoare; ei, in modernitatea tarzie, au fost preluati si de libertarieni, ceea ce ar putea parea un paradox, dar nu este: conservatorii nu sustin de pilda statul minimal ci statul limitat, ceea ce este altceva;statul limitat este acela caruia i s-au pus granite constitutionale puterii sale potentiale, cel caruia i s-au limitat din capul locului posibilitatile abuzive de extindere a puterii, dar el--in gandirea conservatoare--ramane un reper, o sursa de stabilitate si siguranta, un garant al continuitatii si al memoriei comune, un paznic al institutiilor si-al dreptului raport intre ele.
4. raportul capitalism-conservatorism are ca supozitie comuna acordul institutional asupra sferei individuale, singura datoare sa-si construiasca prosperitatea (statul conservator nefiind unul asistential). Doar insul poate concura pe piata iar proprietatea este valoarea fundamentala pe care se intemeiaza ambele. Ceea ce le desparte este ideea de piata totalmente libera, in care doar comportamentul economic furnizeaza normele uzitate. Conservatorismul apreciaza ca o atare unilateralitate este reductiva si pune in umbra alte dependente pe care indivizii le recunosc: valorile comune, practici nationale, relationari intersubiective ale actorilor economici. Comportamentul nu este niciodata liber in sens deplin si niciodata conturat strict de interese economice. Iar utopia pietii perfect libere este (acum, in epoca multiculturalismelor dar si a resuscitarii extremismelor nationaliste si religioase) usor stranie.
Inca o data multumiri pentru promtitudinea de care ati dat dovada dar si pentru pertinenta si atentele dumneavoastra observatii.
Cu stima Mihai D.
#9865 (raspuns la: #9784) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
cunoasterea - de nechitoaia la: 18/02/2004 14:05:25
Dimpotriva, eu va multumesc. Am citit un text foarte interesant iar raspunsul dvs. m-a ajutat sa imi formulez mai bine neclaritatile. Am sa incerc sa profit de acest lucru.

Dupa cate inteleg, conservatorismul are drept extensie epistemologica posibila empirismul. O abordare a empirismul ar fi aceasta " lumea este indeajuns de contingenta pentru ca orice formulare a priori sa poata fi la un moment dat contrazisa". Daca sunteti de acord cu aceasta definitie, am putea spune ca ea pune failibilitatea ratiunii sub doua ipostaze:
1) in principiu, ratiunea nu este capabila sa cunoasca obiectiv realitatea, pentru ca are o putere de patrundere limitata
2) pentru ca ratiunea opereaza cu o logica a stabilitatii, a necesitatii, asadar e complet inzestrata pentru o lume stabila, eterna, parmenidiana, ea devine ineficienta cand trebuie sa opereze asupra contingentei.
Prima ipostaza pune ratiunea drept failibila indiferent de tipul de realitate analizat. Cea de-a doua subliniaza dimpotriva registrul de functionare valabil al ratiunii si deduce failibilitatea din contingenta lumii. Cele doua ipostaze nu sunt echivalente, iar din disimetria lor pare a se naste pledoaria conservatoare pentru traditie, pentru obiceiuri, pentru obisnuinta: intr-o societate, failibilitatea ratiunii poate fi diminuata daca viata acestei societati este cat mai stabila; altfel spus; daca membrii societatii inteleg sa isi moduleze felul de a trai dupa un anumit model repetitv. Acest model este chiar traditia,

In raspunsul dvs. spuneti ca acceptiunea conservatoare a moralitatii recunoaste, fara a incuraja ambiguitatea dintre bine si rau; sensul pozitiv al acestei ambiguitati este evitarea fanatismului Binelui. Dar acest sens foloseste numai prima acceptiune a ratiunii. Traditia ar fi doar un conglomerat de valori consolidate prin trecerea timpului, functionale prin obisnuinta; modul cum aceste valori trec testul amiguitatii dintre bine si rau e pur si simplu faptul ca au supravietuit. Ducand pana la limita aceasta abordare, traditia pune in lumina niste valori artificiale, neverificabile, slabe, intarite doar de trecerea timpului. Artficial este un cuvant iata, strident, daca este privit in lumina criticilor conservatoare pentru artificialitatea si valorile inventate, abstracte, ale Revolutiei Franceze. Am incercat insa sa duc duc pana la limita unilateralitatea abordarii failibilitatii cunoasterii umane. In fond, astazi, morala contextului, a hermeneuticii, a secesionarii multi-culturale merge pe aceeasi directie.

Daca folosim complementar si cea de-a doua ipostaza a failibilitatii ratiunii, atunci pare a rezulta ca intr-o lume a stabilitatii, coagulata in jurul traditiei, valorile rezista nu numai prin puterea obiceiurilor, prin increderea in valorificare conferita de timp, si prin prudenta alegere a solutiilor trecutului. E ceva mai mult. In aceste conditii, oamenii chiar pot discerne intre bine si rau; altfel spus, au un test suplimentar de verificare. Daca este asa, atunci cand doua traditii se infrunta, valorile lor nu sunt incomensurabile iar individul poseda, pe langa latura sa sociala, daca nu un set a priori de valori, atunci o capacitate de discernamant independenta. Este acesta un indiciu pentru revendicarea lui Hayek sau a lui Mises, ganditori originar conservatori, cum sustineti dvs, de catre libertarieni? Sau pentru modul cum o traditie poate fi refacuta dupa o intrerupere traumatizanta?

La sfarsit va marturisesc senzatia vaga de incompletitudine fata de explicatia formarii si functionarii traditiei. Acel " a stii cum", articulat arborescent, din surse " in penumbra", vorbal lui Andrei Cornea, il dilueaza complet pe " a stii ce". V-as intreba daca nu cumva traditia inteleasa prin " a stii cum" e o conditie necesara, iar traditia inteleasa" prin" a stii ce" o conditie suficienta pentru viata unei societati.

Cu stima,
G. Nechitoaia
#9963 (raspuns la: #9865) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
clarificari punct cu punct - de Mihai D. la: 21/02/2004 13:32:49



Intai de toate mulumiri pentru consistentul dvs. comentariu pe seama celor scrise de mine. Voi incerca sa comentez pe rand tezele principale pe care le abordati in raspuns : comentariu dvs. Debuteaza cu o distinctie fertila intre, pe scurt, ratiunea inteleasa in chip natural drept limitata(1) si (2) ratiunea in mod natural construita pentru un univers parmenidian, in esenta teza platoniciana in care ratiunea se afla in conditia perfectiunii dar intr-un comert sincopat si fatalmente precar cu lumea sensibila.
I. Nu cred ca din « disimetria » acestor doua sensuri se naste pledoaria conservatorismului pentru traditie. Suntem mai degraba in fata a doua modele de rationalitate, cu supozitii incomesurabile si care opereaza discursuri distincte. Conservatorismul a inteles sa-si asume sensul (1), prin care recunoaste finitudinea, precaritatea, neputinta omului de-a avea acces in mod plenar la adevar. Cu sensul secund conservatorismul se afla intr-o polemica explicita si neechivoca :produsele acestuia sunt « indigerabile » pentru conservatori, iar traditia nu va ajunge niciodata sa le solodifice.
II. « Modelul repetitiv » de care vorbiti nu este tocmai repetitiv, ci reverificat, ceea ce revine la alta semantica : nu se repeta aceleasi lucruri ci se reverifica si confirma judecati similare. Accentul nu cade asadar pe identitatea reluata periodic ci pe confirmarea succesiva a experientei, o confirmare care nu tine cu tot dinadinsul la pastrarea identitatii unei cutume cu orice pret (cu pretul adevarului, e.g.) ci doar la prezervarea proximitatii ei fata de realitatea umana/sociala imediata, tine deci de adevarul ei inteles ca nesfarsita verificare (adevarul e incomplet prin natura sa, nu este accesibil imediat si nemediat, nu este recepatbil dintr-o data si nu exista cai privilegiate spre el).
III. Spuneti ca « evitarea fanatismului Binelui » ar fi un castig conservator redutabil, dar numai al primului inteles pe care-l acordati ratiunii, cea de instanta fundamental finita ; dvs. cred doriti sa sugerati ca ambele sensuri ale ratiunii ar trebui luate in calcul printr-un soi de « summum »…ma tem ca, asa cum ama precizat mai sus, cele doua subantind rationalitati distincte si intr-un fel dependente de supozitii incomesurabile, teza implicarii lor comune mi se pare cuceritoare dar….ilogica ; intorcandu-ne la « fanatismul binelui »…observatia dvs. este justa…nimic de replicat, dar sugerati pe prcursul argumentarii ca acumularea traditiei nu duce la valori consolidate, non-artificiale, puternice (datorita sensului slab acordat ratiunii, sensul (1), care este cel pe care functioneaza conservatorismul) ci risca sa produca « valori rtificiale, neverificabile, slabe si intarite doar de trecerea timpului »….imi permit sa observ ca exigenta dupa care judecati produsele ratiunii slabe este tocmai cea care pleaca de la o ratiune puternica (sensul 2)…ceea ce este ilogic. Conservatorismul isi asuma riscul incompletitudinii explicatiilor sale, a limitarii adevarului cognocibil si a precaritatii care pluteste peste produsele sale. Failibilitatea « dusa la limita », cum spuneti, inseamna (daca va inteleg bine) o failibilitate judecata prin prisma ratiunii puternice, ceea ce cred ca produce confuzii: adevarurile cunoasterii empirice nu sunt mai putin « obiective » decat cele ale cunoasterii « tari », parmenidiene, iar verificarea succesiva prin experienta are marele merit ca oblitereaza avantarile utopice (vezi utopia rationalista/sangeroasa iacobina, vezi utopia rationalista/sangeroasa national-socialista, vezi utopia rationalista/sangeroasa comunista s.a.m.d.).
IV. « O lume a stabilitatii » pe care ar produce-o sensul secund al ratiunii aplicat conservatorismului este o utopie. Lumea conservatoare nu e « stabila », ci previzibila in datele ei legislative si procedurale (Hayek), fara sa fie planificatoare. Nu poti discerne, cum presupuneti, intre bine si rau mai repede intr-o lume « stabila » (gestionata de sensul 2) decat intr-o lume a sensului 1. E o aparenta care—din nefericire—este sursa fascinatiei tuturor utopiilor, o lume a valorilor stabilizate in care te poti misca fara probleme.Problemele persista si ambiguitatile sunt in conformitate cu o alta trasatura a conservatorismului : legatura lui cu spatiul teologic. « Ambiguitatea » distingerii intre bine si rau tine de natura misterioasa a amandurora, pe care conservatorismul si-o asuma. Raul si binele ne scapa in integralitatea lor, e igienic sa fim prudenti cand asertam asupra-le.
V. Hayek si Von Mises au fost asimilati de libertarieni plecand de la doua criterii : individualismul si statul minimal.
VI. « Senzatia vaga de incompletitududine fata de functionarea traditiei » nu o aveti doar dvs., o am si eu. E bine pesemne sa ne impacam cu faptul ca unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea (demonstratia irefutabila si radicala in opinia mea a produs-o Wittgenstein, peste ea nu se poate trece)
VII. « a sti cum » vs. « a sti ca » nu se « dilueaza », cum spuneti, reciproc ci se completeaza reciproc. In ce priveste conditionarile, necesara si suficienta, sunt de acord cu dvs.

Cu simpatie, Mihai D.
#10222 (raspuns la: #9963) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...