“Ti-ai pierdut concentrarea…Ti-am spus de atatea ori. Axeaza-te pe muzica asta de pian uzat! Nu ajungi nicaieri daca te zbati mereu sa iesi din coltul negricios si plin de pasiune. Ramai acolo! Ramai inca putin…Ramai pentru mine, te rog…”

In ziua ce a urmat a plecat departe.Isi luase manusile de matase maslinie si caietul cu insemnari. Avea sa le arunce. Uitase de mancare…Simti un junghi puternic inainte de a-si parasi odaia . Cu siguranta se saturase de minciuna, mizerie si cuvinte. Pe peretii odaii sale putea zari pentru ultima oara tapetate imaginar cuvinte. Se pierduse in haotismul lor de prea multe ori fara sa constientizeze consecintele. I se dictase prea mult, prea grabnic si prea haotic. Nu cautase niciodata inlantuirea logica, poate doar pe cea de ordin estetic. Inchise usa , cu o cheie veche, ruginita, apoi o arunca in strada. Nimeni nu mai avea sa intre si sa cunoasca blestemul acelei camere:Camera 19.

“Incep sa cred ca nu m-a inteles..M-a facut inconstienta! Ei si?! Iar au luat-o toti spre taramul –Eu stiu, eu pot, eu cred, EU- si tot mie mi se spune inconstienta! Pierde-te in inconstienta cu inconstienta si apoi spunei cu inconstienta ca va veti indragosti amandoi inconstient de doua lumi diferite!...”

Camera ramase in umbra. Perdelele de culoare visinie ascundeau un secret ce nu se voia deslusit. Iar ea..plecase. Fara cuvinte bineteles…le luase doar ca sa le arunce in apa vreunui iaz putred. Sa ramana alte puncte uzate, asemenea atator mortaciuni ce se feresc de ochii oamenilor pe fundurile apelor.

“Caut ce unii numesc fericire, stii? Crezi ca am sa gasesc?...Ti-am spus ca vom sfarsi prin a ne indragosti de doua lumi complet diferite…vezi rostul acestui chin contemplativ?..m-am plictisit. Ma plictisesti!”

Nu stia exact incotro urmau sa i se indrepte pasii. In fata avea necunoscutul. In spate iluziile pierdute. Sa se reintoarca la viata ei ce strabatea cu atata greutate limitele normalului? Inca putea sa faca un pas inapoi, inca putea sa redevina o materializare a -actului normal-.

“Pe portativ! Din nou pe portativ?!...Note, note..do, mi..mi..sol, do… Ar fi trebuit sa nu aud muzica pentru ca sa-i inteleg profunzimile. Geniile asa au facut. Gata plec! E…lasa, mereu e lasa! Incep si eu sa ma plictisesc…si altii au facut-o!”

Asa se contureaza inceputuri. Mereu se spune ca un inceput inseamna greutate, lipsa de orientare, conditia visinului intr-o livada cu meri. De inceputuri se leaga mereu toti, se agata precum lianele…insa perseverenta, progresul, timpul, continuitatea?...sfarsitul, ultimul punct si gandul ultim?cati ating puncte finale? Tel, scop, obiectiv…mereu neatinse sau poate partial slefuite. Abandonate. E atat de simplu sa lasi ceva in urma, sa-i acorzi o ultima atentie care intamplator e de cele mai multe ori echivalentul a primului moment de atentie. Si tu stagnezi. Nu poti inainta, nu poti privi inapoi. Doare. Astepti inceputuri. Iti spui ca…”poate celelalte au sa fie mai putin dureroase..” insa nu faci nimic. Le astepti sa cada de nicaieri. Iti doresti sa fii unul din acei norocosi care isi intalnesc clipe de fericire doar plimbandu-se intr-o dupamasa molesitoare de vara tarzie prin parcuri verzi si totusi vestejite si plictisite de timp.