porumbelul alb

Porumbelul alb




Se bucură ca un copil când i-au scos obloanele de lemn de la fereastră, lăsându-l să vadă, printre gratiile de fier ruginite, albastrul cerului.
Din celula lui îngustă, nu mai văzuse lumina soarelui de aproape zece ani şi mai avea de executat încă pe atât. A încercat să demonstreze judecători-lor că nu el fusese acela, că anchetatorii au fost în eroare, că e o confuzie, dar nu a reuşit să-i convingă. Când auzi sentinţa, se prăbuşi în boxa acuzaţilor. Cineva i-a ars două palme şi s-a trezit.
În toţi aceşti ani, nu ieşise din celulă decât o singură dată pentru un control medical de rutină. În tot restul timpului, nu i-a mai vorbit nimeni.
Mâncarea îi era adusă doar o dată pe zi. Era puţină...
Nu făcea altceva decât să se gândească la tot felul de lucruri, să vor-bească singur, cu voce tare, până răguşea, să doarmă mult şi să se plimbe pe toată lungimea celulei câte două-trei ore.
Singurătatea îl măcina cel mai mult.

După luarea obloanelor, printre gratii, cerul se vedea ca un spectacol continuu, iar nopţile senine îi erau cele mai dragi.
Într-una din zile, pe pervazul exterior al ferestrei se lăsă doar pentru câteva clipe un porumbel alb. L-a privit fără să mişte o geană, fără să scoată un sunet. După ce pasărea îşi luă zborul, lăcrimă fericit.
Din pâinea primită, presăra câteva firimituri pe marginea din afară a ferestrei, în aşteptarea porumbelului. Ştia că o să revină şi chiar aşa s-a întâmplat. A întârziat iar câteva clipe, a ciupit din firimiturile lăsate, apoi şi-a reluat zborul.
Aproape în fiecare zi porumbelul alb se lăsa la fereastra celulei lui, se hrănea cu bucăţelele mici de pâine, apoi pleca. Străinul din spatele gratiilor nu îl mai speria. Acesta îi vorbea, îi cânta, îl îngâna. Doar atunci când se apropria destul de mult de grilajul de fier al ferestrei, pasărea, temându-se, pleca iar.
Cu vremea însă, căpătă încredere şi începu să caute firimiturile de pâine şi pe marginea interioară a ferestrei. Apoi a prins curaj şi a început să-şi culeagă hrana chiar din palma lui. El stătea cu mâna întinsă până când frumosul porumbel alb se aruna iar în văzduh.
Într-o zi, pe când pasărea îi ciugulea pâinea din palmă, uşurel, vorbindu-i parcă pe limba ei, o prinse cu mâna cealaltă. Porumbelul se zbătu puţin, apoi se ghemui cuminte în pumnii lui. El îl sărută pe cap, apoi îi răsuci gâtul, îi smulse penele albe şi îl mâncă tot, până la ultimul os.