Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Dificultăţile democratizării, premisele procesului in Romania


de Mihai D. la: 16/02/2004 18:59:00
modificat la: 17/02/2004 02:45:37
taguri: Eseuri 
voteaza:
Dificultăţile democratizării
O analiză a premiselor procesului de democratizare din România

Textul de faţă încearcă să identifice câteva din dificultăţile de adâncime ale procesului democratizării în România, punându-le în relaţie cu pericolul unei analize nereflectate asupra democraţiei şi gândirii democratice occidentale. Necesitatea acestei din urmă analize se impune plecând de la evidenţierea greutăţii coroborării anumitor date autohtone de fond cu exigenţe care sunt—structural—de alt factură.
Presupunerea noastră este aşadar aceea că ne aflăm în faţa unei duble dificultăţi de adaptare: pe de o parte structura specifică a tradiţiei autohtone, tipul ei de cultura civică, istorică şi antreprenorială şi pe de altă parte o anume ignoranţă privitoare la diferenţele structurale existente între aceste date romaneşti şi asumpţiile de cu totul alt gen ale democraţiei occidentale. Aceste din urma asumpţii fac obiectul celei de-a doua părţi a lucrării de faţă. Ignoranţa amintită mai sus, refuzând să distingă diferenţele, tinde să realizeze un hibrid, prin el însuşi ineficient şi contraproductiv, de vreme ce deosebirile nu sunt de suprafaţă şi nu sunt, ca atare, compatibilizabile. Singura premisa personală a acestei analize este aceea ca doar investigarea cauzelor reale ale dificultăţilor pe care le întâmpină procesul de democratizare poate oferi soluţii alternativă realiste şi eficiente. Înţeleg prin soluţii alternativă acele soluţii care să pună in discuţie tocmai sursele eşecului, evitând să construiască democraţia pe baze fundamental incompatibile. A nu înţelege în ce societate operezi, a nu-ţi asuma diferenţele de fond ale democraţiei în raport cu propria contextualizare, poate duce la hibridizarea răspunsului socio-politic (politici publice inadecvate, incoerenta legislativa, lipsa unei corespondenţe intre politica interna si cea externa, absenta unei perspective politice pe termen mediu si lung marcate de consecventa, etc.).

Metoda cu care vom opera este analiza cauzala si comprehensiva a datelor culturii politice din România, respectiv analiza conceptuala pentru gândirea democratica occidentala. Înţelegem prin analiza comprehensiva tipul de cercetare de tip cauzal din ştiinţele sociale cu care a operat Max Weber în lucrarea sa capitala Etica protestanta si spiritul capitalismului iar prin analiza conceptuala înţelegem evidenţierea şi identificarea condiţiilor necesare si suficiente, criteriilor si supoziţiilor pe care le presupune gândirea democratica.

Vom începe prin a analiza câteva elemente contextuale ale mediului socio-politic autohton, mai exact premisele culturii sala politice. Societăţii romaneşti a anilor ’90 i se pot identifica doua surse majore ale culturii sale politice: tradiţia culturala, dependenta de evoluţia târzie a unei societăţi de tip tradiţional, unde modernizarea instituţionala, laicizarea instituţiilor statului si crearea unui mediu birocratic consolidat sunt in parte încă nedefinitivate. Al. Mungiu-Pippidi observa ca modernizarea, din punct de vedere istoric, nu a fost generata in spaţiul autohton de emergenta unei „societati de tip birocratic-impersonal” ci poate fi pusa mai curând pe seama unei decizii a elitelor, „aceea de a liberaliza votul” . O decizie, constata autoarea, ineficienta si care, deşi a eliminat societatea tradiţionala ca atare, n-a pus în discuţie şi expresia mai subtila a tipului ei de autoritate.
A doua sursa in discuţie este comunismul, perceput ca societate de status, care si-a format si sedimentat grupuri de status. A. Mungiu-Pippidi oferă câteva exemple ale persistentei societatii de status in lumea postcomunistă românească: înfiinţarea regiilor de stat, legiferându-se astfel nu doar un monopol în anumite sectoare economice, cât prevalenţa şi consolidarea anumitor grupuri de interese in dauna liberei concurente si a transparentei procedurale; statutul clasei politice, configurate nu pe baze doctrinare sau pe o eligibilitate a competentelor manageriale ci pe conceptul de status.
Partidele politice sunt, in fond, grupuri politice, solidarizate de aceleaşi comportamente şi consolidate de identităţi de interese, prin reguli preponderent informale. În acest context este dificil de recunoscut prezenta formal-obiectiva a unei birocraţii politice si administrative, nepersonalizate si dependente doar de reguli cunoscute, general acceptate.
Pe de alta parte emergenţa noilor instituţii democratice de după anii ’90 poarta invariabil amprenta cutumelor comuniste. Sa amintim doar câteva exemple concludente: componenta primei formaţiuni de conducere postrevoluţionare, am numit F.S.N, din Ianuarie ’90 cuprindea în majoritate foşti activişti ai regimului comunist (Ion Iliescu, Victor Stanculescu, Virgil Magureanu). A. Mungiu-Pippidi remarcă, „prima lege ratificata de Parlament, înaintea Constituţiei, a fost legea Siguranţei Naţionale, o lege care conferea puteri importante S.R.I” . Insăşi legea fundamentala a statului stipulează câteva date ce amintesc de moştenirea trecutului: statul roman e declarat „unitar si indivizibil” , caracteristici ale unei perspective centraliste şi esenţialmente ierarhice; numirea prefecţiilor de către guvern aminteşte de o alta trăsătura a unui centralism moştenit de la fosta societate comunistă; instituţia juridica a recursului în anulare, ale cărei pârghii sunt deţinute de Procurorul General, numit direct de către Preşedintele Republicii; conceperea României ca „stat social” , implicându-se astfel in actul normativ fundamental o concepţie politica explicita, cea a stângii.
Pluralismul politic pare a fi acea caracteristica care ar veni in sprijinul existentei explicite a democraţiei. Lucrurile se pare ca nu stau aşa; operand distincţia intre „democraţie procedurala” si „democraţie substanţiala” A. Mungiu-Pippidi (apud Robert Dahl, Democracy and its critics, nota 3/pag.28) subliniază faptul ca deşi la nivel procedural România este o democraţie, existând pluripartidism, alternanta la guvernare, instituţii democratice, exista totuşi un puternic contracurent al instituţiilor si regulilor informale şi direct dependente de cultura politica postcomunista. „Democraţia substanţiala” , in care regulile si procedurile formal-obiective ajung sa fie internalizate, nu este decât parţial prezentă, lipsind tocmai o cultura formal-obiectiva, o „cultura a contractului”cum o numea D. Barbu, asumabila la nivel informal.
Întrebarea care subzista este aceea daca pluralismul politic autohton se manifesta ca o reala dezbatere de doctrine si ca o competiţie transparenta intre diversele politici. Răspunsul pare a fi legat de tipul constituirii grupurilor politice la noi ca grupuri de status; astfel neputând pune in discuţie de o maniera competitiva proiecte politice pe termen mediu si lung, neavând articulată o ideologie este greu de admis ca răspunsul ar fi afirmativ. Suntem cel mai adesea confruntaţi cu o gândire politica elaborată conjunctural, cu proiecte politice ce reiau in regim autohton directivele de aderare ale U.E. sau urmăresc adaptarea parametrilor macroeconomici la standardele F.M.I., fără ca procesele politice si economice de fond, care ar fi avut în mod firesc aceleaşi rezultate, sa fie derulate. Acestea par sa fie surmontate printr-o atitudine cosmetizată, esenţialmente superficiala si care dovedeşte ca n-a inteles diferenţele majore fata de democraţia occidentala care-i stau in fata.
Discutând asupra premiselor culturii politice romaneşti, teza noastră ar fi următoarea: una din cauzele majore care condiţionează morfologia comportamentelor economice si politice existente este etica ce sta la baza unei culturi politice in sens larg. Este ceea ce Max Weber numea „specific spiritual inculcat prin educaţie”, „ethos”-ul unei anumite comunitati . Premisa fundamentală este aceea că orice forma de religiozitate posedă o etică implicită. Aşa cum capitalismul modern îşi găseşte sursele/presupoziţiile fundamentale în ethos-ul specific confesiunii protestante, tot astfel cultura politica din ţările de tradiţie bizantin-ortodoxă va fi dependenta de supoziţiile etice şi de autoritate prezente în acest cult.
Vom enumera câteva dintre aceste supoziţii etice care, credem noi, au inhibat apariţia unei culturi materiale capitaliste, au blocat apariţia unei etici de tip utilitar si au făcut posibilă prezenţa în cultura politica contemporana a unor relaţii de tip premodern, e.g. „târgurile de putere sau trocurile”, „tranzacţionare si nu cooperare între membrii partidelor politice”, „politocratia—controlul partidelor asupra poziţiilor de influenţă ale sferei publice” în dauna egalitaţii procedurale de şanse.
Avem de-a face astfel, mai întâi, cu o extrem de ambiguă relaţie între individul purtător al valorilor etice si instanţa supremă legitimantă. Dacă în spaţiul protestant raţionalitatea implicita capitalismului provine din zona de normativitate specifica structurii eticii, asumata individual ca „vocaţie”, in cel ortodox raportul individului fata de normele etice este vag, lipsind corelaţia destinala dintre salvarea individuala si asumarea normelor; in al doilea rând avem o accentuare a caii ierahice intre individ si Dumnezeu, mediatoare, care elimina diferenţa si relaxează restricţiile dogmatice printr-o mediere simbolică: omul poate oricând trece dincolo de spaţiul sau natural in vederea salvării sale, ceea ce face ca acest teritoriu însuşi sa nu fie integral asumat; in al treilea rând nu exista o relaţie directă între viata practica, factuala si salvare aşa cum o cunoaşte spiritul protestant, unde fapte economice explicite au o semnificaţie morala si religioasa. În cultura de tip ortodox individul ştie ca ceva mai important decât el îl premerge si-l îndruma. Culturile protestanta si catolica sunt culturi ale individualismului; cea ortodoxa este o cultura a comunităţii, unde exista totdeauna o preeminenta de autoritate a acesteia asupra individului. Ori cultura democratica este prin excelenta şi în mod fundamental o cultura individualista.
O alta trăsătura definitorie a ethos-ului ortodox este aceea ca relaxează dualismul specific culturii creştine (lumea de aici vs. lumea de dincolo) mediindu-l simbolic, ea ambiguizează diferenţa în dauna lumii de aici, lipsind-o de o gramatica proprie, de un criteriu propriu, de o modalitate de înţelegere exclusiva. Nu e deloc intamplator că Bizanţul n-a dezvoltat o cultură laică autonomă, necunoscând noţiunea de putere politică seculară. Faptul că ortodoxia este lipsita de o doctrina sociala, in diferenţă cu celelalte două confesiuni majore, este de asemenea o consecinţa a supoziţiilor eticii sale.
Revenind la problema autoritaţii trebuie spus ca etica ortodoxa dezvolta o autoritate a comunitatii de tip paternalist (cf. Max Weber, autoritate tradiţionala). Apreciem prin asta absenta individualismului si-a credinţei ca numai individul e depozitarul voinţei actionale. Protestantul nu e răspunzător pentru faptele sale in fata unei instanţa eccleziale (comunitatea bisericii), ci doar in fata propriei conştiinţe, relaţia cu Dumnezeu fiind o chestiune individuala.
Presupunerea noastră esenţiala este aceea ca nu poate exista nici capitalism, nici democraţie in absenta unei etici care să fi adoptat implicit valorile manifeste în cele doua realităti.
Una din trăsăturile distinctive ale democraţiei, caracterul formal-obiectiv al instituţiilor ţine de conştientizarea şi asumarea regulii ca impersonală, contractualistă şi esenţial failibilă, modificabilă prin proceduri cunoscute. Acest caracter este in mare parte inexistent in România postcomunista, iar una din cauzele absentei sale stă in tipul de etica pe care l-a asumat cultura noastră politică. Comportamentul administrativ, cel fata de instituţiile statului si fata de lege apare ca puternic personalizat. Alături de aceasta sta prevalenta cutumiara a noilor grupuri de status, ambele fiind dependente de lipsa unei distincţii precise operabile intre sfera publica si sfera privata precum si de ceea ce am numit absenta unui mediu formal-obiectiv al normelor. Autoritatea specifica societatii tradiţionale, centralizata, ierarhica, ritualizata si autolegitimantă a fost împrumutata si de grupurilor de status, care au respins instituirea si recunoaşterea unei forme procedurale a autoritatii, cu reguli transparente si care poate fi eligibila in baza unor criterii de performanta controlabile public.
Greutăţile procesului de democratizare provin din ignorarea cauzelor ce stau la baza disfunctionalitatilor existente, in greşita identificare a acestora si in refuzul de a asuma si depăşi acele date autohtone discutate mai sus, plecându-se de la presupunerea eronata ca se pot realiza/edifica instituţii democratice cu proceduri nondemocratice, specifice societatii de status. Aceasta din urma idee este cea mai riscanta si cu un potenţial de eşec extrem de ridicat.

Un al doilea aspect al lucrării de faţă îl constituie o analiza a supoziţiilor pe care le asuma universalismul gândirii democratice occidentale. Vom lua in discuţie aici doi autori, Amartya Sen şi Samuel P. Huntington . Conform lui Amartya Sen universalitatea nu trebuie înţeleasă ca o caracteristica intrinsecă a tuturor indivizilor, plecând de la care procesul de democratizare ar fi extrem de facil. Noţiunea de „valoare univerasala” nu se constituie în calitate de proiect ontologic ci doar ca „analiza contrafactuala” . Astfel „pretenţia unei valori universale este că oamenii de pretutindeni pot avea motive de a o considera universală” . ”Toate pretenţiile de valoare universală asumă ca supoziţie o analiza contrafactuală”. (e.g.valoarea libertăţii mintii umane deşi factual, in anumite culturi, poate sa nu fie apreciata, tocmai posibilitatea de a o lua în considerare alaturi de alte situaţii/perspective decât cele contextuale—„contrafactual’—se dovedeşte finalmente extrem de utilă.) Orice gândire politica este contextuala. Pretenţia la universalitate asumă analiza contrafactuala care decontextualizează, atrăgând atenţia asupra forţei altor valori (aici valorile democraţiei) si, prin asta, punând in discuţie parohialitatea valorilor proprii.
Totuşi însăşi pretenţia că alte motive decât cele strict parohiale pot părea atrăgătoare ascunde câteva supoziţii ale universalităţii democraţiei : vorbim de o componenta puternic raţionalista, ţinând de tradiţia modernităţii occidentale si de cea a Iluminismului concretizata in: supoziţia identitatii unor drepturi naturale existente in mod egal si nediscriminatoriu in toţi indivizii; supoziţia egalitatii, transparentă în institutia votului universal care asumă teza capacitaţii fiecăruia de a răspunde exigentelor elective sociale; supoziţia existentei caracterului obiectiv si formal al legii, doar in baza căruia „rezultatul alegerilor” poate fi „general recunoscut”. Avem suficiente motive incât sa consideram că date aceste asertiuni? Cum trebuie ele inţelese? Amartya Sen evita ipostazierea lor drept caracteristici esenţiale ale omului, asemenea drepturilor naturale, vorbind de beneficiile adoptării lor, de „rolurile funcţionale ale democraţiei” .
Analiza de mai sus nu este o critică; rolul evidenţierii supoziţiilor pe care o gândire politica le asumă este acela de a preveni confuziile, de a indica diferenţele, de a arata că un hibrid politic nu este in mod structural posibil. (construirea de pe baze intransigent nedemocratice, societatea de status etc., a democraţiei)

Obstacolele principale in calea democratizării, conform lui S. Huntington sunt, obstacolul politic, absenta experienţei democratice, supravieţuirea liderilor totalitari ce tind sa devină „oponenţi neclintiţi ai democratizării” si „slăbiciunea adoptării reale a valorilor democratice”. Cauza de fond ce le condiţionează si pe celelalte este tipul de cultură existent. Teza cruciala a lui Huntington este aceea ca „diferenţele majore in dezvoltarea politica şi economică între civilizaţii sunt in mod clar înrădacinate in diferitele lor culturi” . Ca atare principalele obstacole in calea democratizării aparţin culturii politice .
Cerinţele fundamentale ale democratizării, existenta unei competiţii echitabile si deschise între partide, alternanta la guvernare si existenta unor instituţii democratice vin astfel in conflict deschis cu tradiţiile culturale locale. Rostul analizei acestor date nu este acela de a accentua diferenţele si de a închide culturile intr-o istorie personala si impermeabila. Evidenţierea forţei cu care se impune o moştenire culturala obliga actorii politici implicati in procesul de democratizare sa-si inteleaga mai adecvat propriul context si este menită elaborării unor politici diferenţiate, adaptate contextului si care prin asta sunt capabile sa identifice cauzele reale ale crizelor sau derapajelor existente. O atare perspectivă contextuală trebuie dublată de observaţia Amartyei Sen conform căreia asumarea valorilor democratice este eficienta (importanta pentru viata umana, rolul sau instrumental in generarea imperativelor practice, funcţia sa constructiva în formarea valorilor) .
Dificultatea pe care am numit-o a culturii autohtone alături de cea a neantelegerilor exigentelor reale ale culturii politice democratice au condus in perioada postcomunista la producerea unui hibrid politic. Ideea noastră este aceea ca prin identificarea cauzelor de fond ale tranziţiei prelungite pe care o parcurge România ca si prin asumarea eficienta a unor diferenţe pe care le comportă o democraţie reală, există şansa ca politicile publice, cadrul legislativ si deciziile politice sa fie mai riguros focusate si prin asta mai eficiente.

Bibliografia consultată

1. A. Mungiu-Pippidi Modelul subteran, Dilema, anul IX, nr. 448 din 28.09-04.10.01
2. A. Mungiu-Pippidi Politica după comunism, Ed. Humanitas, Bucureşti 2002
3. Max Weber Etica protestanta si spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti 1993
4. Revista romana de ştiinţe politice, vol.2, nr.1, Aprilie 2002
5. Samuel P. Huntington Ciocnirea civilizaţiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti 2002



















comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


Despre Ortodoxie - de Hypatia la: 15/03/2004 10:57:05
Iata si comentariul meu: ceea ce ai scris despre Ortodoxie e ceea ce ai aflat de la cercetatori care nu cunosc valorile Ortodoxiei si nici macar istoria Bizantului, asa cum ar trebui. Nici macar d-na Pippidi. Bizantul a avut epoca lui de gratii, cand avea Universitate in Constantinopol, mai inaintea universitatilor din Occident, iar imparatul Constantin al VIII-lea Porfirogenetul, scria lucrari enciclopedice. Daca lucrurile ar fi stat asa cum le descrii, atunci ar fi terebuit sa numim Bizantul un stat teocratic, ceea ce cu siguranta n-a fost! Carol cel Mare este cel dintai imparat incoronat de un episcop, in cazul lui de papa, or in Bizant pana atunci nu a fost nici un imparat care sa fie incoronat de episcop.
Da, sunt de acord, crestinismul cunoaste forme diferite, parca asortate pentru cate un tip sau altul de societate. Totusi, Ortodoxia isi pastreaza valorile ei din sclavagism, cand apare in istorie, pana in capitalism si comunism. Ortodoxia supravietuieste ca Biserica a lui Hristos, nu ca institutie pur umana, asa cum o intelege Tertulian.
Iar despre caracterul comunitar al Ortodoxiei, ce sa spun decat ca asta ar trebui sa fie la modul ideal? Singura legatura comunitara pe care o pot remarca in mod clar, este comuniunea cu stramosii.
Hypatia
#12082 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...