Şi toamna,
cel de-al patrulea anotimp al anului,
coboară într-un dans feeric
peste crestele argintate ale munţilor.
Păsările călătoare
se răsfiră peste seninul cerului,
ca nişte petale de garoafă.
Ale sufletului umbre
cad fermecate
peste lacul albastru deasupra căruia,
ca o regină detronată,
luna – astru galben şi palid,
trimite mesajul ei
şi podoaba de lumină a cerului.
Eu…
Eu însumi
m-am săturat de-atâtea clişee şi militez activ
pentru abolirea poeziei ca stare melancolică.
Melancolia nu poate genera poezie,
poate doar umple paturile vacante
în spitalele de psihiatrie…
Mai sunt şi melancolici fără vocaţie,
care-şi asumă sentimente lipsite de conţinut
în speranţa
că cititorul de poezie e atât de tembel,
atât de degradat senzual încât nu mai poate simţi
mirosul de formol al acestor cuvinte,
cancerul implacabil
de care sunt cuprinse aceste imagini
şi golul ca de zece Altamire ce jubilează
prin capetele acestor poeţi.