Răsună superb în difuzoare
acorduri drăceşti, balcanice,
sunete mistice ale unor instrumente niciodată inventate.
Iar eu mă gândesc la Moş Crăciun ca la un impostor,
îl simt fals până-n măduva oaselor (lui),
cu râsul lipit cu bandă adezivă
pe faţa veşnic recioplită în funcţie de priorităţile vremii,
cu tolba lui plină de lucruri atât de materiale
încât se roşesc (de ruşine) literele acestui poem...
Mă gândesc la Moş Crăciun ca la un kitsch
care nu poate fi înjurat, care nu poate fi
tras la răspundere,
care nu poate nici măcar să-şi joace până la capăt rolul lui
de personaj pozitiv.
Îmi curg prin vene în momentul acesta
acordurile ce răsună superb în difuzoare
şi realizez dintr-o dată
că, topindu-l pe Moş Crăciun
aşa cum topeşti o monedă inutilă,
poţi obţine o lavă flexibilă, inconsistentă
numai bună pentru a-ţi construi un totem....
În urechi cu acordurile drăceşti, balcanice
ce răsună superb în difuzoare
Declar că mă dezic de Moş Crăciun
Şi că, prin poezia aceasta, îl provoc la duel
cu armele mele în locul pe care şi-l va alege singur.