Clipe cenuşii se preling
lăsând urme pe faţa nevăzută
în scurgerea timpului... strig
cu o tăcere zgomotoasă şi mută.

mă simt încojurat de absurd
şi lumina ochiului orb mă doare,
fredonez un cântec prea surd
trăind... în narcisa ce moare.

E un coşmar în plină veghere;
când somnul real ne cuprinde
trăim masochist amintiri de durere,
zâmbind prin memorii frânturi de cuvinte.

Ideile mor nenăscute în gânduri,
neexprimarea lor e sfântă menire;
senzaţii răsculate de statice vânturi
se sting şi răsar în flori de iubire.

Mă ridic prăbuşind speranţe spre tine
agăţând privirea spre concepţia ta
mi-i gândul, speranţa mi-s mii de cuvinte;
Absurdul există, dar tu eşti a mea!