Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Centrul European de Studii Covasna - Harghita


de SB_one la: 18/02/2004 12:58:00
modificat la: 19/02/2004 04:03:15
voteaza:
Isoflex, cred ca pe secui nu mai potzi conta!

Mai jos, un articol; cam lung ,ce-i drept, dar nu vad cum l-as scurta. Cred ca merita citit.
( sursa, ca de obicei, amicul Eugen)


Centrul European de Studii Covasna - Harghita

Un proiect anacronic- Statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc, aprobat de Consiliul Naţional Secuiesc
Consiliul Naţional Secuiesc, întrunit în şedinţa din 17 ianuarie 2004 la Sfântu Gheorghe, a definitivat şi aprobat Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Cu aceeaşi ocazie au mai fost adoptate hotărâri cu privire la: înaintarea proiectului de Statut al autonomiei Ţinutului Secuiesc, Parlamentului României, Parlamentului Europei, Adunării parlamentare a Consiliului Europei şi Comisarului CSCE pentru drepturile omului; aprobarea simbolurilor (stemei şi drapelului) Consiliului Naţional Secuiesc; participarea Consiliului Naţional Secuiesc în Comisia Permanentă Maghiară (rugând fondatorii organismului respectiv cât şi Guvernul Ungariei, să asigure Consiliului Naţional Secuiesc “un loc cu drepturi egale” ?); adoptarea unei propuneri de completare a proiectului de Constituţie europeană cu introducerea “drepturilor colective ale minorităţilor naţionale”.
Inainte de a analiza conţinutul acestor documente, este necesară o scurtă incursiune în istoria sud-estului Transilvaniei.
Judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, situate la izvoarele Mureşului şi Oltului, în zona interioară a Carpaţilor de curbură, au o poziţie centrală în cadrul ţării. Prin poziţia geografică, aceste locuri au jucat un rol important în cursul istoriei, fiind aşezate la întretăierea drumurilor care legau sud-estul Transilvaniei de ţinuturile Moldovei şi Munteniei, prin pasurile din Carpaţii Răsăriteni.
Acest areal a început să fie locuit încă din paleolitic, înscriindu-se, după cum o dovedesc săpăturile arheologice, în rândul zonelor cele mai locuite de daci (repertoarele arheologice menţionează existenţa a peste 200 de aşezări deschise ori cetăţi întărite cu valuri de pământ sau ziduri de piatră). În perioada romană, pe cuprinsul judeţelor amintite, a pulsat o intensă viaţă, pusă în evidenţă de numeroase castre, iar după retragerea stăpânirii romane, cercetările arheologice pun în evidenţă permanenţa elementului autohton, daco-roman cât şi prezenţa popoarelor migratoare (carpii, goţii, avarii, gepizii, slavii).
În secolul XII-XIII, pentru paza trecătorilor din Carpaţi, în estul Transilvaniei sunt colonizaţi secuii, o populaţie de războinici subordonată puterii centrale. La venirea lor în sud-estul Transilvaniei, secuii au găsit aici o populaţie românească ce trăia dispersată în toată regiunea, sub conducerea unor cneji proprii, cu o religie pe care secuii o numesc până azi “religia valahă” sau a românilor. Documentele medievale amintesc alături de secui şi pe români având rosturi militare.
Pentru apărarea graniţelor sud-estice ale Regatului maghiar, secuii au obţinut privilegii importante: autonomie şi libertate colectivă, iar teritoriul nu le putea fi înstrăinat de către nici un nobil. Toate acestea au avut drept consecinţă fenomenul asimilării în timp a vechii populaţii româneşti băştinaşe, populaţia zonei devenind astfel una majoritar secuiască/ungurească, înconjurată din toate părţile de teritorii locuite de români.
Treptat, pe măsura erodării statutului de egalitate, şi sporirii privilegiilor secuilor, în arealul sud-est transilvan, a avut loc un intens “proces de secuizare”, desfăşurat mai întâi, în mod natural, pe cale paşnică, în condiţiile unui spaţiu de interferenţe pe mai multe planuri, iar mai târziu şi pe căi violente, prin numeroase constrângeri şi discriminări.
Asupra originii secuilor, istoricii nu au ajuns la un consens, în decursul timpului existând mai multe teorii (unele susţin descendenţa din huni, altele din avari sau din pecinegi, cabari, gepizi; unele teorii susţin faptul că secuii sunt unguri de baştină, în timp ce altele apreciază că secuii ar fi un popor deosebit de unguri). Aceleaşi controverse există şi privind limba şi scrierea lor iniţială; după Simon de Keza “secuii, la sosirea lor între Blachi au luat în folosinţă literele acestora”, iar după lingviştii maghiari moderni, înainte de stabilirea lor în Transilvania, secuii foloseau limba maghiară.
Istoria şi instituţiile secuilor se cunosc numai din epoca feudalismului matur. În această epocă societatea lor, scutită de obligaţii feudale, se compunea din trei categorii de militari: primores (főrendek, conducătorii), primipili (lófők, călăraşii) şi pixidarii (gyalogok, infanteriştii sau dorobanţii). Particularitatea care le-a conservat secuilor identitatea a fost asigurată, prin privilegii distincte, precum acela al conducerii comunităţii lor prin adunarea generală (naţională), forum în care îşi alegeau singuri conducătorii, cu excepţia comiţilor care erau numiţi de rege, iniţial dintre familiarii săi sau dintre magnaţii din Ungaria, ulterior şi dintre cei transilvăneni, dar niciodată dintre secui.
Între aceşti comiţi se numărau, la sfârşiul secolului al XIV-lea şi nobilii români Balc (Baliţa) şi Drag, voievozi ai Maramureşului şi Ioan Olahus (1390). Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei, inaugurează cumularea concomitentă şi a demnităţii de comite al secuilor.
Dar, pe măsură ce se consolida autoritatea locală scăunală, puterea centrală reprezentată prin comitetele secuilor, îşi lua asupra ei unele din atribuţiile ce constituiau domenii definitorii ale orânduirii feudale, dispărând treptat, odată cu generalizarea acestui demers, vestigiile spirituale ale alcătuirilor lor gentilice.
În afară de scaunul Mureş, de-a lungul vremii, în sud-estul Transilvaniei au mai existat următoarele scaune secuieşti: Scaunul Odorhei, care a fost, timp îndelungat, scaunul matcă al tuturor scaunelor secuieşti numit din acest motiv şi scaunul-mamă (Anya Szek), Scaunul Şepşi (reşedinţa la Sf.Gheorghe), Scaunul Orbai (cu reşedinţa la Covasna), Scaunul Chezdi (cu reşedinţa la Tg. Secuiesc), toate contopite ulterior în scaunul Trei Scaune (reşedinţa la Sf. Gheorghe), împreună cu scaunul filial Micloşoara şi Brăduţ (reşedinţa la Baraolt), Scaunul Ciuc (reşedinţa la Miercurea-Ciuc), Giurgeu (reşedinţa la Gheorghieni) şi Casin.
Secolul XV aduce schimbări în structura proprietăţii în sud-estul Transilvaniei în sensul împroprietăririi unor nobili pe pământurile secuilor şi implicit o restrângere a drepturilor şi privilegiilor acestora din urmă de către voievodul Transilvaniei. O parte a secuilor care şi-au pierdut drepturile specifice au fost nevoiţi să emigreze în Moldova şi Muntenia.
O vreme secuii au fost consideraţi o “naţiune” distinctă de cea maghiară, (“naţiune” în accepţiune medievală, de naţiune/stare privilegiată), dovada apartenenţa lor la Unio Trium Naţionum, alături de maghiari şi saşi. După formarea scaunelor secuieşti, pe măsură ce se consolida autoritatea locală scăunală, puterea centrală reprezentată prin comitele secuilor, îşi lua asupra ei unele dintre atribuţiunile ce constituiau domenii definitorii ale orânduirii feudale. Ca urmare, secuii – au provocat dese revolte împotriva acestora pe parcursul întregului mileniu (la 1453, 1465, 1492 şi mai apoi în anii 1506, 1510, 1513, iar noaptea de 7 ianuarie 1762, o adevărată Noapte a Sfântului Bartolomeu, în istoria lor este cunoscută sub numele de Siculicidium - împotriva austriecilor de a înfiinţa regimentele grănicereşti). Aceste relaţii se menţin şi după ce administraţia habsburgică înfiinţează, după 1764, regimentele grănicereşti din Transilvania şi Banat – şi dispar abia după 1848.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, societatea secuiască a câştigat în complexitate şi policromie. Odată cu formarea naţiunilor moderne, întemeiate pe caracteristici cu mult mai complexe, secuii, n-au mai putut rămâne o naţiune separată, ci au devenit parte componentă a naţiunii maghiare moderne. Translatarea de la identitatea “secuiască” la cea maghiară, este reliefată de recensământul de la 1850, când diferenţierea maghiar – secui nu s-a făcut pe criterii etnico-lingvistice, ci datorită specificului situaţiei lor juridice.
De remarcat faptul că aşezarea geografică în vecinătatea Moldovei şi Muntenei a avut o influenţă constantă, complexă şi profundă asupra întregii fizionomii a societăţii secuieşti. Secuii au trebuit să trăiască în bune relaţii cu populaţia românească care îi înconjura şi să relaţioneze viaţa lor economică şi chiar politică cu aceşti vecini cu care au avut legături fireşti şi paşnice.
.Autonomia “Ţinutului Secuiesc”, la care astăzi se face atât de insistent trimitere, a fost suprimată, înainte de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Această autonomie a existat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când după înţelegerea dintre clasa politică maghiară şi austriacă, această zonă a fost integrată în sistemul judeţelor din Imperiul Austro-Ungar. Dizolvarea succesivă a autonomiei şi autoadministraţiei în regiunea locuită preponderent de secui (la fel ca şi la saşi), a zdruncinat conştiinţa de sine şi conştiinţa politică a acestora. În aceste condiţii, autonomia secuiască, la fel ca şi autonomia săsească a cunoscut un proces de dizolvare succesivă începând din 1784, continuând cu 1852 şi încheiat în 1876.
În epoca “luminii”, Curtea de la Viena a vrut să desfiinţeze autonomia secuimii şi astfel în 1764, după înăbuşirea în sânge a răscoalei din Siuculeni-Ciuc, a trecut cu forţa la organizarea regimentelor grănicereşti din Ciuc şi Trei Scaune. Din cauza opresaliilor, mulţi secui s-au refugiat în Moldova, stabilindu-se mai ales în satele catolice.
După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, vechea formă de organizare administrativ-teritorială a secuilor, Scaunele, care presupunea o autonomie politică şi administrativă, a fost desfiinţată, instaurându-se timp de aproape 5 ani stare de asediu şi o administraţie militară, care a durat până la 4 iunie 1850, când teritorial Transilvania a fost împărţită în 10 Prefecturi, secuii fiind înglobaţi în Prefectura Odorhei cuprinzând o populaţie de 174.127 locuitori din 200 de localităţi. În 1860 s-au reînfiinţat vechile Scaune, dar restauraţia a durat puţin, deoarece după dualismul austro-ungar, prin Legea XXXIII din 1876, teritoriul Transilvaniei a fost reorganizat în Comitate (judeţe), pe teritoriul Secuimii luând fiinţă Comitatele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune. Această organizare administrativă, prin care judeţele erau conduse de prefecţi, ca reprezentanţi ai puterii centrale de la Budapesta, a pus capăt definitiv vechii autonomii secuieşti.
Un alt argument folosit de către cei care astăzi susţin autonomia “Ţinutului Secuiesc”, îl constitue existenţa în zonă a unui “bloc compact” de populaţie de etnie maghiară. O analiză atentă a evoluţiei demografice evidenţiază faptul că un asemenea bloc compact nu a existat şi nu există. În timpul mult trâmbiţate autonomii, dar şi după aceea, după cum s-a mai arătat, în zonă a avut loc un intens proces de asimilare etnică, prin maghiarizare, care a cuprins deopotrivă, atât pe români, cât şi pe ţigani, evrei, armeni, germani.
În ceea ce-i priveşte pe români, procesul de secuizare a lor, s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale paşnică şi naturală, dar au existat şi presiuni şi constrângeri de natură etnică şi confesională cum au existat şi momente de constrângere, de trecere forţată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte la religii de expresie maghiară. Cronologic, aceste momente de maximă intoleranţă faţă de confesiunea şi etnia românilor din “Secuime” au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administraţiei româneşti; anii care au urmat după Dictatul de la Viena (1940-1944), perioada de după instalarea administraţiei Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944-martie 1945), primăvara anului 1990. Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna şi Harghita, aceste momente reprezintă, o “piatră grea” a convieţuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată “teroare a istoriei.”
Din cele 10 valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din ceea ce istoric s-a denumit Secuime, puse în evidenţă de Nicolae Edroiu, cinci sunt înregistrate între 1850-1992, fiind documentate de recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub administraţie austriacă, ungurească sau românească.
Cele mai mari şi dramatice schimbări produse în configuraţia etnică şi confesională a românilor din zonă, au avut loc, după Dictatul de la Viena, din septembrie 1940. Prin arestări, maltratări, terorizări şi expulzări forţate de populaţie, însoţite şi de măsuri de convertire şi trecere de la religia ortodoxă şi greco-catolică, la alte confesiuni de expresie maghiară, numărul românilor a fost atunci drastic diminuat, producându-se o adevărată “purificare etnică” a “ţinutului secuiesc”
Aşa stând lucrurile, se poate aprecia că zona este un “melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară. Şi astăzi, realitatea etno-demografică din judeţele Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui grup etnic compact. În cele două judeţe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară (provenite din familii etnic mixte), grupuri cu apartenenţă controversată (cel mai numeros fiind format din ţigani) ş.a.
La acestea mai trebuie adăugată concluzia cercetărilor recente conform căreia, cultura maghiară din zonă este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi prezerva şi afirma propria identitate pe care o apreciază ca pe o ameninţare la identitatea maghiară.
După ce a trebuit să renunţe la poziţia dominantă ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare şi formării României Mari, maghiarii din acest spaţiu au avut şi au dificultăţi să accepte noua poziţie de minoritate, continuând să lupte pentru menţinerea sau recâştigarea privilegiilor şi poziţiilor lor dominante. Aşa au procedat, după instaurarea comunismului când, cu sprijinul lui Stalin au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, “experiment socialist” de tristă amintire pentru români.
O analiză din perspectivă geopolitică a realităţilor din judeţele Covasna şi Harghita, arată că ne aflăm în faţa unei zone nostalgice a unei pan-idei. După K.Haushofer – Pan-ideile sunt acele idei cu care operează populaţiile pentru a desemna un spaţiu şi o direcţie de expansiune considerate legitime. Altfel privită panideea este o agregare între o etnie şi ceea ce ea consideră că este teritoriul ei de expansiune legitimă. Apare astfel o ideologie etnospaţială.
Profitând de contextul internaţional favorabil, şi de greutăţile prin care a trecut România în ultimii ani, o parte a elitei maghiare locale, este de părere că “nedreptatea istorică pricinuită de Trianon” poate şi trebuie să fie corectată acum, prin crearea unui statut special. În aceste condiţii, “autoguvernarea” concepută cu mult peste autonomia locală şi autogospodărire, cu pretenţii de a accede la atribute inalienabile statului conduce la transformarea grupului etnic într-un “stat în stat”.
Pornind de la faptul că sunt numeric majoritari, maghiarii din Covasna şi Harghita acţionează ca un grup etnocultural care se foloseşte de prerogativele democraţiei şi se mobilizează din punct de vedere etnopolitic, dar felul în care încearcă promovarea intereselor proprii vine adesea în conflict cu cele ale majorităţii româneşti.
Pentru liderii populaţiei maghiare, sud-estul Transilvaniei, reprezintă nu numai o panidee, o zonă nostalgică, dar în acelaşi timp, o “redută”. A existat şi există un interes deosebit pentru păstrarea unei majorităţi maghiare în zonă. După pierderea majorităţii maghiare în principalele oraşe din Transilvania, susţin liderii respectivi, trebuie împiedicată o asemenea evoluţie demografică în localităţile urbane şi rurale din secuime. În concepţia elitei maghiare locale, şi nu numai, “autoguvernărilor” din Covasna şi Harghita le revin răspunderi în păstrarea şi afirmarea identităţii maghiare a populaţiei din “diasporă”- (prin aceasta înţelegând populaţia maghiară din celelalte localităţi ardelene), precum şi pentru “maghiarimea” din Moldova (ceangăii maghiari). Modul cum este concepută autonomia de către unii lideri UDMR tinde să ducă la instaurarea de facto a unei frontiere interne asupra căreia Statul Român nu-şi mai exercită integral autoritatea.
Deşi ultimele recensăminte ale populaţiei înregistrează un număr mic de “nostalgici” ce declară că aparţin etniei “secuieşti”. Secuii, deveniţi maghiari, ca şi ungurii în general, se luptă pentru un trecut mai bun şi nu pentru un viitor mai bun. (Adrian Severin).
Sentimentul de mândrie, despre ceea ce au fost cândva secuii şi secuimea, se manifestă, nostalgic, prin organizarea unor forme asociative pe criterii etnice (după 1989 a existat chiar un partid al secuilor), manifestări ştiinţifice (Conferinţa internaţională “Szekely főld – Pământ secuiesc, 2000), acordarea de denumiri “secuieşti” unor publicaţii, instituţii de cultură (Muzeul Naţional Secuiesc-Sf.Gheorghe, Muzeul Secuiesc al Ciucului, Ansamblul folcloric secuiesc “Haromszek”). În anul 2003, la Sfântu Gheorghe, s-a înfiinţat un Institut pentru dezvoltarea Ţinutului Secuiesc.
Pentru întreaga zonă a fost conceput şi realizat un amplu program de stăpânire a spaţiului public prin ridicarea a numeroase statui şi plăci comemorative cu mesaje revizioniste şi prin denumirea cu personalităţi maghiare a majorităţii străzilor, şcolilor şi instituţiilor publice. La acestea trebuie adăugată acţiunea brutală de separare pe criterii etnice a învăţământului şi instituţiilor de cultură.
Demersurile pentru realizarea unei autonomii pe criterii etnice în sud-estul Transilvaniei au început practic, imediat după decembrie 1989. La început, ele au fost formulate mai voalat (este perioada când, pentru opinia publică românească, erau invocate frecvent greşelile de traducere din maghiară în română), apoi din ce în ce mai explicit.
Astfel, în iulie 1992, în Memorandumul lui Csapo Jozsef, autorul proiectului autodeterminării, la definiţia grupului etnic maghiar se precizează : “grupul etnic maghiar din România reprezintă o parte a naţiunii maghiare şi, în calitate de subiect politic, este un factor constitutiv al statului, care dispune de autonomie”.
În februarie 1993, guvernul maghiar declara că sprijină punctul de vedere al UDMR, iar în mai 1995, congresul al IV-lea al UDMR întăreşte şi completează astfel definiţia minorităţii maghiare: “Maghiarii, constituind o minoritate autohtonă, se consideră factor constitutiv în stat, subiect politic de sine stătător, şi ca atare, partener egal al naţiunii române. În ceea ce priveşte limba, etnia, conştiinţa identităţii, cultura şi tradiţiile proprii, comunitatea maghiară este parte organică a naţiunii maghiare”. Din această dublă ipostază – pe de o parte minoritatea maghiară este factor constitutiv al statului român şi pe de altă parte ea este parte organică a naţiunii maghiare – rezultă indirect că România este parte a Ungariei !
În 1998 are loc, la iniţiativa episcopului Laszlo Tokes, ,,Forumul Secuimii pentru reînnoirea UDMR”, forum la care episcopul a cerut ,,trezirea maghiarimii din letargie”. În acest cadru, personalităţi ale societăţii civile maghiare şi lideri UDMR, au cerut autonomia teritorială. Borbely Imre, fost deputat UDMR, a propus şi formula de autonomie a secuimii pe Pământul Secuiesc, lucru ce s-ar putea realiza (a precizat el) prin federalizarea României.
Din analiza programului autoguvernării UDMR Sfântu Gheorghe pentru perioada 2000 - 2004 rezultă că predominante sunt prevederile centrifuge, atomizatoare, autonomiste şi nu cele armonizatoare, integrative, care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectul diversităţii şi pluralismul culturilor. Practic, ne aflăm în faţa unui program de gestionare a monoculturalităţii maghiare şi nu a diversităţii etnoculturale. Iată doar câteva exemple în acest sens.
În rândul principiilor politice de bază sunt menţionate: "cea mai largă autonomie posibilă pentru autoguvernările din localităţi şi descentralizarea maximă a puterii centrale"; "sprijinirea înfiinţării de asociaţii ale autoguvernărilor, cu o mare putere de reprezentare a intereselor; adoptarea unor forme flexibile de colaborare regională şi internaţională" (dar de ce nu şi naţională ?).
În discursul public al liderilor UDMR, autonomia apare sub formă etnicizată:“autonomie comunitară”, “autonomie etnică”, “autoguvernare”- în general existând o ambiguitate a conceptului de autonomie. Conceptul de autonomie în variantă UDMR a devenit pe de o parte un concept demonetizat în mass-media românească (o sperietoare cu efecte sigure asupra cititorilor de naţionalitate română), iar pe de altă parte o sursă de frustrare în comunitatea maghiară (dacă lucrurile merg prost, motivul este că nu există autonomie).
Realizarea autonomiei “Ţinutului Secuiesc”, reprezintă ţelul atât al “moderaţilor”- reprezentaţi de UDMR, cât şi a “radicalilor”- reprezentaţi de Consiliu Naţional Secuiesc şi Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania. Diferă doar stategia de realizare; primii fiind adepţii înfăptuirii “paşilor mărunţi”, iar ceilalţi ai unor “acţiunii în forţă”.
O fomă “subtilă” promovată de “moderaţi” este reprezentată de numeroasele demersuri întreprinse pentru realizarea unei regiuni de dezvoltare economică a “Ţinutului Secuiesc”, ceea ce înseamnă, altfel spus, “aceeaşi Marie, cu altă pălărie”.
De menţionat faptul că toate aceste demersuri s-au întreprins fără consultarea populaţiei româneşti, populaţie care în cele trei judeţe- Covasna, Harghita şi Mureş- reprezintă peste 30% din totalul populaţiei zonei.
Din analiza mass-media în limba maghiară, rezultă că atât “moderaţii”, cât şi “radicalii” se bucură de sprijinul unor forţe politice din Ungaria. Pentru Ungaria, existenţa unei zone cu populaţie majoritar maghiară în estul Transilvaniei a prezentat un interes geo-strategic, încă înainte de Unirea Transilvaniei cu România, de la 1 Decembrie 1918. Acest interes, s-a materializat, printre altele, printr-o serie de acţiuni economice, culturale şi de propagandă, întreprinse la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, pentru stoparea migraţiei secuilor, respectiv “salvarea Secuimii” de la “românizare”. A existat apoi o preocupare constantă din partea Budapestei pentru crearea unui culoar de legătură între “Secuime” şi Ungaria, prin colonizări de populaţie în Câmpia Transilvaniei. Problemele s-au acutizat, după ce în 1918 “Secuimea” din provincie de graniţă a Ungariei şi Austro-Ungariei, a devenit zonă din centrul României.
Problema “intrândului secuiesc” a fost invocată în faţa lui Hitler şi Musolini, înaintea Dictatului de la Viena. Soluţionarea “problemei secuieşti” a dus la “deciziunea nefirească de la Viena”. Preocupările pentru soluţionarea realizării unei legături între Secuime şi Ungaria sunt prezente şi în presa maghiară din anii ce au urmat Dictatului de la Viena.
Analizând presa maghiară din anii 1940, Raul Şorban, reliefează poziţia liderilor maghiari, faţă de soluţionarea “problemei secuieşti”. În centrul României se află Secuimea, cu o populaţie care declară şi simte tot mai viguros că aparţine naţiunii maghiare. O insulă flancată spre vest de cca. 6 milioane – şi înconjurată de centura celor peste 20 de milioane – de români. Izolarea pământului secuiesc de Ungaria este, prin urmare , evidentă. Într-o asemenea situaţie cum s-ar putea “include organic” Secuimea în “trupul ţării ungureşti”? Proiecte au apărut totuşi încă de la sfârşitul secolului XIX. În monografia judeţului Solnoc-Dăbâca (1902) se fac referiri la un culoar ce ar urma să lege Secuimea de Ungaria. Istoricul Makkay aminteşte şi el de un asemenea coridor care ar urma să traverseze, pornind de la Mureş, zonele Someşului, spre şesul Tisei prin Satu Mare.
În programul Partidului Maghiar Ardealean, din 1940, mai există două menţionări aluzive care merită să li se acorde atenţie. Două probleme care au acţionat viguros în istoria Ardealului cedat fără ca cineva să le fi remarcat. La paragraful V pct. 1 se găseşte următoarea frază : “Iar în relaţia generală maghiară cu ajutorul Reformei agrare şi a colonizării…”etc. Apoi la paragraful X pct. 1 se formulează necesitatea urgentă de “ încadrare organică a Secuimii în trupul ţării maghiare !?”. Problema colonizării Transilvaniei, după septembrie 1940, a fost abordată de mai mulţi lideri maghiari, printre care de Miko Imre.
După 60 de ani, în acelaşi scop a fost concepută întreaga acţiune referitoare la “legitimaţia de maghiar”. Acestui obiectiv îi sunt circumscrise tezele pan-hungarismului. Prin această prisma, nu este de mirare că la începutul anului 2000, ,,Cotidianul Mondial Ungar difuzat pe Internet” (,,NAŢIUNEA”), program sponsorizat de Uniunea Naţională a Maghiarilor din America (AMOSZ), publică un apel al dr. Pellionisz Andras pentru elaborarea unui ,,program naţional”, constituirea unei Adunări Naţionale a ungurilor de pretutindeni, care să jure pe sfânta Coroană (a apusului imperiu maghiar), o ,,naţiune” ai cărei membri să primească şi ,,carnet de membru al naţiunii” (un fel de ,,legitimaţii de maghiar”) şi ale cărei hotare sunt prevăzute a fi cele ale Ungariei Mari (deci incluzând şi Transilvania).
O analiză sumară a proiectului Statutului autonomiei Ţinutului Secuiesc, pune în evidenţă faptul că acest document a fost elaborat cu sprijinul unor “consilieri” buni cunoscători ai legislaţiei europene în materie, urmărind să “reînvie” o autonomie de tip feudal, anacronică, retrogradă, discriminatorie şi nefucţională, “racordând-o” la legislaţia şi practica europeană contemporană.
Majoritatea principiilor menţionate în Preanbulul documentului, referitoare la: subsidiaritate, autonomie locală, asigurarea drepturilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ş.a, sunt prevăzute în legislaţia românească actuală.
Foarte multe formulări, prevăzute în cele 131 de articole ale statutului, sunt neclare, voit sau nu ambiguie, ……
Articolul 1, în cele patru aliniate ale sale, subliniază necesitatea unei noi “ordine administrative” şi a unei “autonomii”, în “interesul asigurării egalităţii şanselor cetăţenilor, pentru apărarea identităţii naţionale maghiare”. .. Dar identitatea românilor din zonă cine o apără?
Din cuprinsul art.2, aflăm că “Ţinutul Secuiesc este o regiune autonomă ce beneficiază de personalitate juridică aflată în cadrul Republicii România… ale cărei competenţe specifice sunt regementate şi pot fi puse în discuţie, respectiv limitate, doar pe baza legii sau a dreptului internaţional”. Iată cum regiunea în discuţie, nu mai este numai o problemă internă a României, ci deopotrivă devine şi una “internaţională”.
Deşi la art. 3 se precizează că “Autonomia administrativ-politică a regiunii nu lezează integritatea teritorială şi suveranitatea României”, atunci când coroborăm această prevedere cu cele de la alte articole, observăm că această prevedere este lipsită de conţinut. Astfel, în capitolul XXII- Relaţia regiunii cu statul, la art. 123, alin (3), se prevede că: “ Legile, decretele Parlamentului şi ale Guvernului României aflate în vigoare şi în Ţinutul Secuiesc pot fi adoptate de către Consiliul Autoguvernării Ţinutului Secuiesc, în funcţie de împrejurările din regiune, respectiv poate fi exercitat dreptul de veto, prin hotărârea unei majorităţi de 2/3 din Consiliul Autoguvernării”. Despre ce fel de suveranitate vorbim atunci, când pe un terotoriu din mijlocul ţării, legile sale se aplică doar condiţionat?
Articolul 4, stabileşte “graniţele” (nu limitele) şi localităţile Ţinutului Secuiesc autonom. În locul actualelor judeţe Covasna, Harghita şi Mureş, sunt menţionate 8 scaune cu denumirile istorice şi reşedinţele la Tg.Secuiesc, Covasna, Sf.Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Tg.Mureş şi Baraolt.
Din art.6 şi 7, aflăm că “Parlamentul” Ţinutului Secuiesc, se va numi Consiliul Autoguvernării, şi va fi ales pe o perioada de 4 ani, iar “Guvernul” desemnat de acesta, se va numi Comisia Autoguvernării.
Art.8, menţionează că de “binefacerile” autonomiei Ţinutului Secuiesc, vor beneficia “toţi cetăţenii români care au reşedinţa permanentă în orice localitate a Ţinutului Secuiesc, dar şi cei care locuiesc în străinătate, dacă ultima reşedinţă legală a lor a fost într-o localitate a Ţinutului Secuiesc”… Nu se vorbeşte nimic despe cum vor arăta actele de stare civilă (buletin de identitate, paşaport)….
Conform art.10, alin (1), “În Ţinutul Secuiesc limba maghiară este de acelaşi rang cu limba oficială a statului”, iar conform alin (3), “în acele localităţi, în care cetăţenii ce aparţin unor comunităţi cu altă identitate naţională, ..dacă numărul lor depăşeşte 100, în comune, 1000, în oraşe, 5000 în municipii, 10 000 pe teritoriu scaunului, limba acestor comunităţi este de asemenea de rang egal cu limba oficială a statului”.
Despre cum va fi respectat statutul “limbii oficiale a statului”, ne putem forma o imagine după modul cum s-au desfăşurat lucrările de constituire a Consiliului Naţional Secuiesc şi cele în care a fost aprobat prezentul statut. Toate documentele şi discuţiile s-au purtat doar în limba maghiară…ziariştii români fiind umiliţi, într-un mod foarte “european”.
Art.1, cuprinde descrierea drapelului şi a stemei Ţinutului Secuiesc, precizând în aliniatul (4) că “prezentul statut al autonomiei garantează utilizarea liberă în Ţinutul Secuiesc a simbolurilor naţionale maghiare şi a simbolurilor naţionale ale altor comunităţi naţionale aflate în minoritate numerică”.
Deşi, în alin (5) din acelaşi articol se prevede că “pentru utilizarea simbolurilor statului sunt valabile reglementările statului”, să menţionăm că la aceleaşi întruniri menţionate anterior ale Consiliului Naţional Secuiesc, steagul României nu a fost arborat, iar primarii UDMR din zonă, încalcă frecvent prevederile legale referitoare la purtarea eşarfei tricolore, la anumite ceremonii oficiale.
Cât despre steagul şi stema Ţinutului Secuiesc, acestea, la fel ca şi vechea stemă a celor două judeţe şi a majorităţii localităţilor din zonă, nu cuprind nici un însemn heraldic care să simbolizeze cultura şi spiritualitatea românilor.
Cu toate că nu a fost aprobat, toate adunările maghiarilor din zonă încep, ori se termină, cu intonarea imnului secuiesc şi cu cel al Ungariei, dat niciodată cu cel al României. O posibilă explicaţie a neaprobării imnului, prin statut, ar putea fi “mesajul ultranaţionalist” al acestui imn (Anexa).
Art.18, prezintă “instituţiile regiunii autonome” (pe lângă “parlament”, “guvern”, autoguvernarea mai are şi un “Preşedinte al Ţinutului Secuiesc”), “instituţiile scaunelor” (consiliu, comisie şi preşedinte) şi “instituţiile autoguvernărilor locale” (consilii comunale, orăşeneşti şi municipale şi primari).
Majoritatea articolele care reglementează atribuţiile instituţiilor regiunii autonome -la nivel de Ţinut Secuiesc, Scaun şi localitate- sunt cele prevăzute în actuala legislaţie referitoare la activitatea administraţiei publice locale. Există, bineînţeles, prevederi ce decurg “din statutul special al Ţinutului Secuiesc”, cum există şi foarte multe aspecte rămase în suspensie, în principal cele referitoare la raporturile “autoguvernărilor” cu instituţiile deconcentrate ale statului, dar şi cu cele care aparţin Armatei, Jandarmeriei, Serviciilor de Informaţii ş.a.
Din rândul prevederilor “dubioase”, menţionăm câteva:
- art.23, alin (e), “Consiliul Autoguvernării înfiinţează serviciile de carte funciară” ?- Dar aceste servicii există şi în prezent.
- art.25, “Consiliul Autoguvernării poate înfiinţa Poliţie în propria sferă de competenţă”- Dar cu Poliţia actuală ce se întâmplă?
- art.32, alin (16), Comisia Autoguvernării, are în sfera sa de competenţă “încheierea convenţiilor şi contractelor internaţionale cu privire la regiune”- Să înţelegem de aici că viitorul Ţinut Secuiesc, va fi subiect de drept internaţional?
- art.32, alin (18), Comisia Autoguvernării asigură “funcţionarea reţelei de învăţământ de stat şi a reţelei de învăţământ în limba maghiară din cadrul acesteia”- De aici, rezultă că vor exista două reţele de învăţământ distincte ?
- art.34, alin (1 şi 2), prevede că: “Sarcina comisiei Autoguvernării este numirea în funcţie a personalului care lucrează la cartea funciară, a funcţionarilor publici, judecători, procurori, arhivari, cu condiţia “cunoaşterii temeinice a limbii române şi maghiare”.. Din prevederile articolului rezultă că funcţiile publice vor fi ocupate “corespunzător cu principiu reprezentării proporţionale a populaţiei”. Ne aflăm în faţa unei prevederi retrograde şi discriminatorie care, odată aplicată va conduce la eliminarea românilor din viaţa publică a zonei.
- art.42, în textul jurământului preşedintelui ales al Ţinutului Secuiesc, se menţionează că acesta va “reprezenta şi apăra interesele poporului Ţinutului Secuiesc”- Ce cuprinde oare acest “popor” şi care este raportul său cu poporul român?
- art.49, “Consiliul Scăunal poate emite dispoziţii privind supravegherea poliţiei locale, colaborarea cu poliţia locală, numirea şi schimbarea efectivului , respectiv înfiinţarea poliţiei proprii…Toţi membrii efectivului poliţiei scaunului trebuie să cunoscă, în cel mult trei ani, limbile română şi maghiară, iar ofiţerii şi o limbă de circulaţie internaţională. Componenţa efectivului poliţiei trebuie să oglindească proporţiile etnice"..” Este prevederea pe care UDMR nu a putut să o introducă în actuala Lege de organizare şi funcţionare a Poliţiei române.
- art.73, “În baza dreptului la autonomie locală, puterea locală executivă şi decizională delegată de stat aparţine autoguvernărilor locale, care îşi desfăşoară activitatea prin excluderea influenţei statului”???
- art.76, “Competenţele prin care se materializează statutul juridic specific al autoguvernărilor locale se referă la următoarele: alin.(11), “ împiedicarea aspiraţiilor ce vizează modificarea forţată a componenţei etnice a localităţilor”; alin (17) “stabilirea şi organizarea sărbătorilor naţionale ale comunităţilor din localitate”?
- art.77, “În ceea ce priveşte soluţionarea problemelor locale de interes local, autoguvernarea locală garantează egalitate deplină şi efectivă locuitorilor de naţionalitate română de pe teritoriu ei, precum şi celor care aparţin altor comunităţi naţionale, etnice şi ligvistice” . Da, dar cu condiţia cunoşterii limbii maghiare şi a unui comportament “adecvat”, aşa cum au trăit înaintaşii românilor de astăzi, în timpul imperiului austro-ungar.
- art.87, “Potrivit cerinţelor şi necesităţilor, funcţionează un sistem de învăţământ separat în limba maternă a cetăţenilor”. În realitate, acest sistem există şi în prezent, prin aceasta el fiind “legalizat”.
- Art.89, alin.(2), “În învăţământul primar, gimnazial, liceal cu predare în limba maghiară, limba şi literatura română se predă conform unor manuale şi programe şcolare întocmite conform unor puncte de vedere particulare”. Prin aceasta, ministerul de resort este exclus.
- Art.94, “…În Ţinutul Secuiesc, inspectorul şcolar general şi conducătorul inspectoratului şcolar scăunal sunt de naţionalitate maghiară. Componenţa etnică a angajaţilor inspectoratelor şcolare corespunde procentajului etnic rezultat din datele recensământului”. Şi în acest caz, se propune “legalizarea” situaţiei existente în prezent.
- art.100, “Pentru utilizarea fără obstacole a limbii materne în administraţia publică regională şi locală şi în instituţii, trebuie numite, respectiv angajate persoane care cunosc limba comunităţilor naţionale, etnice, lingvistice, care trăiesc pe teritoriu regiunii, corespunzător proporţiilor naţionalităţilor rezultate în urma recensământului populaţiei”. Aici discriminarea n-are limite. Chiar dacă românii cunosc limba maghiară, ei nu vor putea fi angajaţi decât în raport cu ponderea pe care o reprezintă în toalul populaţiei. Sau mai au o cale; să se declare maghiari, aşa cum au făcut majoritatea strămoşilor acestora, în perioadele când în zonă funcţiona autonomia secuiască.
- art.105, alin (1 şi 2) “Cetăţenii Ţinutului Secuiesc pot utiliza liber limba maternă în cadrul proceselor penale, civile şi în contecios administrativ… Procesul se desfăşoară în limba maternă a cetăţeanului, documentele procesului sunt înregistrate în limba maternă a persoanei în cauză, respectiv în limba oficială a statului”. Ca şi în administraţia publică şi poliţie, românii care nu cunosc limba maghiară, nu vor mai putea lucra nici în justiţie (pe nici un post, de vreme ce actul de justiţie se va desfăşura în limba maghiară).
Doar simpla enumerare a acestor câteva prevederi, ne arată că ne aflăm în faţa unei provocări, care depăşeşte cu mult limite a ceea ce poate oferi rezonabil unei “minorităţi numeric majoritare” care beneficiază şi aşa de majoritatea celor solicitate.
Izvorât din teama scăderii numărului populaţiei de etnie maghiară din zonă, scădere care este cauzată de sporul natural negativ, numărul mare de sinucideri (cele două judeţe ocupă, din acest punct de vedere, primul loc pe ţară) şi de migrarea populaţiei maghiare în Ungaria şi în alte ţări, deci nu de lipsa drepturilor şi libertăţilor democratice, proiectul statutului autonomiei Ţinutului Secuiesc, trebuie trimis acolo unde îi este locul: - la lada de gunoi a istoriei. La începutul milenilui III, nu mai pot fi înviate forme anacronice de organizare comunitară, care amintesc românilor de vremea când ei erau lipsiţi de cele mai elementare drepturi cetăţeneşti şi supuşi unor procese dure de deznaţionalizare.
Problema autonomiei etnice, colective, teritoriale, aşa cum este prevăzută în statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc, pune în discuţie un proces de înaintare şi edificare a unei noi frontiere. În cazul României, este vorba de procesul de constituire a unei frontiere maghiare interne, situaţie cu implicaţie geostrategică şi geopolitică evidentă. Enclavizarea şi seccesiunea minorităţii maghiare, respectiv expansiunea frontierei ungare în interiorul teritoriului României ar putea constitui un model exploziv, un precedent susceptibil a pulveriza stabilitatea întregii Europe. Majoritatea statelor sunt plurietnice, multiconfesionale şi pluriculturale, în consecinţă, acceptarea enclavizărilor, a fărâmiţărilor, ar distruge bazele juridice ale statelor suverane, readucând haosul şi conflictele interetnice în inima Europei.
Dr. Ioan Lăcătuşu





Anexa

Imnul Secuiesc

Cine ştie: încotro, încotro ne duce soarta
Pe drumuri aspre (denivelate), în întunericul nopţii?
Mai condu o dată poporul tău spre victorie
Prinţule Csaba, pe cărări de stele ./

Un pumn de secui ce se macină ca stânca
Pe marea luptelor dintre popoare …
Valurile ei ne acoperă de sute de ori,
Nu lăsa Transilvania să piară, Doamne ./

Atâta timp cât vom trăi, popoare de limbă maghiară,
Sufletul nostru nu va putea fi înfrânt niciodată ./
Putem să ne naştem oriunde, în orice punct al globului,
Fie soarta noastră bună sau vitregă ./

Trecutul nostru plin de amărăciune - o milenară soartă crudă
Cu tătari şi turci ce dau iama, cu labanţi ce ne înrobesc
Să ajungem în această patrie, pe străvechiul pământ secuiesc:
Să trăim fericiţi într-o patrie liberă ./


comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


Curat murdar...Articol din Adevarul, 02.03.2004 - de SB_one la: 02/03/2004 13:36:27

Subject: Curat murdar...


Articol din Adevarul, 02.03.2004



Autonomia Tinutului Secuiesc revendicata la Camera Deputatilor


Deputatii UDMR Kovacs Zoltan, Pecsi Ferenc, Szilagyi Zsolt, Toro T. Tibor si Vekov Karoly au depus, la Biroul Permanent al Camerei Deputatilor, propunerea legislativa privind Statutul de Autonomie al Tinutului Secuiesc. "Secuimea, populatie autohtona cu identitate nationala maghiara majoritara in Tinutul Secuiesc, revendica autonomia teritoriala a acestei regiuni, in conformitate cu prevederile documentelor internationale si cu practica in acest domeniu din statele Uniunii Europene. Locuitorii scaunelor secuiesti, prin reprezentantii lor alesi, isi afirma dorinta si revendica dreptul la autonomie teritoriala, la crearea cadrului legislativ prin adoptarea Statutului de Autonomie al Tinutului Secuiesc - Szekelyfold-Terra Siculorum", se spune in expunerea de motive, care insoteste textul. Initiativa legislativa vizeaza infiintarea Tinutului Secuiesc ca regiune autonoma cu personalitate juridica in cadrul Romaniei. Teritoriul regiunii ar urma sa cuprinda judetele Covasna si Harghita, precum si o parte a judetului Mures, si va fi organizat in opt scaune secuiesti. Autonomia regionala ar urma sa fie exercitata de Consiliul de Autoadministrare, autoritate publica regionala aleasa prin vot de catre populatia Tinutului Secuiesc. Ca organ executiv, in Tinutul Secuiesc ar urma sa functioneze Comisia de Autoadministrare. Legea prevede si infiintarea functiei de presedinte al Tinutului Secuiesc. Limba maghiara va deveni limba oficiala, egala ca statut cu limba romana. Biroul Permanent al Camerei Deputatilor a trimis, conform procedurilor, propunerea legislativa pentru avizare Guvernului si Consiliului Legislativ. Legea va fi dezbatuta in procedura ordinara de plenul Camerei Deputatilor.




Ion M. IONITA




SB
................................................................
Infinitul e mare, mai ales catre sfirsit.
(W. Allen)
#11147 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...