Placa de Catalunya, La Ramblas, Passeig de Colon. Fantani arteziene si palmieri nemaivazuti, flori de primavara, soare limpede purtat de vant. Ai plecat intr-o dimineata la ora cinci si am ramas singura intr-o piata de granit, in care obisnuitii cativa homeless dormeau inveliti in ziare, cu stirile de ieri pe piept. Mi-am imbratisat umerii cu amandoua mainile si m-am intors zgribulita in hostalul stil maur - cu mozaic in loc de covoare si bai comune mirosind a clor – ca sa ma ghemuiesc in pat si sa-mi tai linistit venele vreo doua ore, pana la ora micului dejun. Abia cand incepea foiala in sala de mese isi strangea si soarele lamele inapoi si redevenea rotund, odata cu prima aroma de vanilie plesnita zgomotos de podele de vreo chica mai noua.
In sala meselor era un pian. Un pitic purtand scufa, recitand versuri din Shakespeare si facand tumbe printre mese mi s-ar fi parut la fel de potrivit pe cat mi se parea atunci Sonata Lunii incercata in fiecare dimineata la pian, ca un text repetitiv la o masina de scris din primul razboi mondial. Dupa amiezele scapam in pietele cu aspect medieval sau pe stradutele inguste, cu trotuare de granit si cladiri imbracate in mozaic colorat, cu flori rosii aplecate pana sub brau peste balcoane aspre de piatra. O imbrancire scurta din cot si lasam orasul fara muscate, drept in miljocul strazii, cu ochii in sus. Mergeam apoi in cartierele marginase, sa vad copiii desculti ai metropolei si traficantii de hasis. Asa l-am intalnit pe Mike, intr-o dupa-amiaza suspendata peste oras ca un paianjen transparent pe-un fir de ata dus de vant. Statea pe marginea intrarii intr-o statie de metrou, printre ghivece de aloe si pisici. Voiam sa vad Casa Batillo si cum nu stiam unde era, m-am adresat intr-o engleza cam sovaielnica unui barbat blond, un spaniol atipic am crezut atunci, cu o infatisare la fel de incolora ca dupa-amiaza mea de la capat de ata. Statea prelins acolo cu ceasurile lui Dali, intr-un amurg atemporal pastos si greu. Privea asa in fiecare seara apusul lui din Arizona incinsa, cu iz de ierburi arse de caldura de peste zi.

Briza racoroasa a Barcelonei se risipea in seara dimprejur, apoi disparea incet in zvon de clopote de catedrale.

S-a oferit, politicos in felul lui apatic, sa imi arate casa oaselor de peste. Cum insa drumul se lungea, am inceput sa-i povestesc cum cinci minute mai devreme cineva ma prinsese de brat in vreme ce rataceam pe sub balcoanele de pe La Ramblas - un om cu tenul masliniu si lucios, un vanzator ca prea multi altii, de pliculete cu hasis. Nu incercasem niciodata. Mike s-a oferit la fel de incolor cum se oferise sa ma conduca pe strazile Barcelonei:
- Vrei sa incerci? Nu voiam, insa o dulce teama mi-a apasat cu sete incheietura mainii pe tais. La orizont, un cer prea jos, prea multe balustrade ca sa sar. Si-n ochii lui albastri-cenusii, un silex, o-ndelunga resemnare.
O ora mai tarziu urcam treptele unei cladiri cenusii insalubre, pline de copii desculti si musulmani galagiosi cu haine albe pana in pamant. Avea un apartament modest, desi mai tarziu aveam sa aflu ca ar fi putut locui in oricare din cartierele luxoase ale Barcelonei. O ghitara se sprijinea de pat si l-am rugat sa cante pana ce pastele pe care abia le aruncase intr-o oala pe foc urmau sa fie cina cea mai incredibila pe care o avusesem vreodata. Ma asteptam sa refuze, sa se simta incomodat de rugaminte, insa a cantat corect si cuminte, cu un entuziasm potolit, risipit in sine. Eu zambeam din pusculita mea ceramica pentru ocazii speciale, fiindca nimeni nu-mi mai cantase pana atunci, dar si pentru ca incepusem sa realizez, cu o impunsatura firava de teama, cat de putin pret puneam pe viata mea sfarsita in aceeasi dimineata la ora cinci, odata cu zvacnirile ultimelor bucati de ziare ridicate in urma autobuzului ce mergea la aeroport. Mike s-a oprit; in umbra serii din spatele geamurilor aburite de apa care continua sa fiarba, doua dare de lumina, doi stropi se prelingeau intepati de luminile orasului – doua adevaruri lucioase stateau sa cada fara legatura cu nimic, o ploaie domoala in spatele ferestrelor. Peste drum, o femeie intr-un balcon cu flori rosii strangea grabita rufele, cu un copil agatat de poala capotului. Am prins-o cu buricul degetului si-am aruncat-o simplu peste bord, intr-un arc prin care acum puteam sa vad limpede toata strada, cu siroaiele ei si oamenii improscandu-le cu pantofii pe parti. Pe copil l-am crutat si i-am trimis biruitoare un zmeu scapat din cutele dintre sprancene, ceea ce l-a facut pe Mike sa rada si sa-si reaminteasca de pipa marocana de hashis, pe care venisem sa mi-o arate. A scotocit un pic prin rafturile scorojite ale unui dulap si s-a intors cu o pipa mica de metal, cu capatul mustiucului fin si arcuit. Mi-am plimbat degetele pe suprafata metalica, atrasa de proeminentele lujerilor de vita ce se incolaceau intr-un model baroc dintr-un capat in celalalt, apoi am lasat-o pentru o bucata de vreme la unul din colturile mesei si am cinat cu omul asta necunoscut, intr-un oras necunoscut, la voia intamplarii. Apoi ne-am crispat amandoi intr-un ras parfumat si cetos si am mers departe, intr-o poveste de iubire franta in vorbe impleticite, pe care Mike o traise dincolo de limitele inchipuirii. Mi-a fost dintr-o data rusine de parada suferintei mele, lasata la usa cu scancetul ei de catel singur intr-un om nelocuit. El statea acolo, in acelasi apartament cu mobila scorojita si pereti ofticosi ce-si scuipau tencuiala din rarunchi la fiecare zguduire de pasi, pentru-o femeie ce-l uitase cu ani in urma, doar fiindca stia ca usa casei asteia se va deschide salvator pentru ea la rastimpuri, iar el ii va putea putea obloji ranile lasate de un barbat crud, incruzit de Chueca natala, sangria si cerveza. Gandul de a o tine in brate in noptile de convalescenta il facea fericit, desi il alunga mereu cu teama si isi interzicea aproape imediat sa spere ca va auzi batai in usa.
- E frumoasa? am intrebat c-o veche banuiala in triunghi.
- Nu, nu este, a venit raspunsul imediat, cu ochii transpirati de cautare.
- Atunci de ce-o iubesti? Vocea parca mi s-a rasfarnt inapoi din privirea pe care se desfasurau imagini cu o iubita intraductibila, si am tacut. El a zambit infrant, intr-un efort neputincios de a gasi cuvinte s-o descrie.
- Poate pentru ca… acolo unde sunt doar eu, nu-s singur. E si ea. Si am vazut deodata Altamira lui Mike cu femeia asta rupestra neagra-sangerie, incalzita mocnit de-un fir de foc, la capatul mustiucului de metal postit intre noi la rastimpuri din ce in ce mai lungi.
Ca intr-un vis, si-a sarutat deodata incheietura mainii in acelasi loc din care eu mi-as fi muscat venele afara si-as fi scuipat semintele in urma autobuzului de cinci, din Placa de Catalunya. La capatul celalalt, o femeie ii primea sarutul cu nepasare si il purta cu ceata, risipit vant.

La capatul meu, Pierrot. Scarbit deodata de propriile reprezentatii, isi invartea derutat scufa in mana, cautand un loc sa se aseze.
Ca si cum dintr-o data un maestru sticlar ar fi suflat peste mine o pojghita transparenta, l-am vazut pe Mike trecandu-si privirea prin gandurile mele. Usa dormitorului era deschisa si am fi putut merge acolo sa terminam sticla de vin pe care o cumparasem in drum, dar doua randuri mai jos era un rezumat prea clar al deznadejdii mele iar Mike era prea plictisit el insusi de vitrina cu iubire. O mangaia usor pe Chloe, rasfatata lui pisica siameza care profitand de lipsa noastra de atentie, ii mirosea cu dispret pastele din farfurie. Cu o aruncatura scurta din ochi am inscufat-o pe Chloe si am trimis-o in locul meu sa faca din Wonderland o tragedie greaca cu sapte vieti si sapte Ifigenii pisicesti.
Mi-a citit amuzat liniile din palma si-am banuit ca era doar din dorinta de a simti pulsul si caldura unei femei la a carei atingere frematau amintirile celeilalte. La sfarsit mi-a inchis cu grija pumnul ca si cum s-ar fi temul sa nu-mi scape cumva liniile insemnate cu viata si noroc, sa nu le pierd. Ceasul cu ore catalane inaintase adanc in noapte, geamurile se limpezisera, zgomotele strazii se mai auzeau doar la rastimpuri iar aerul dulceag din incapere se mai risipise. Cand Mike a parcat masina izbind-o de bara unei camionete de posta din fata hostalului, m-am gandit ca poate Pierrot gasise un prieten. L-am sarutat cu buzele stranse si am uitat de el cativa ani, in care a agonisit atata succes si atata singuratate incat atunci cand i-am regasit poza pe coperta unei prestigioase reviste de afaceri am recunoscut stanjeneala hainelor prea stramte desi era in costum impecabil, ochii si zambetul indescifrabil din cauza luminii lucioase de pe hartia laminata.