E atat de cald incat simt cum caldura imi cuprinde fiecare milimetru de respiratie. Nu mai pot vorbi din cauza pielii. Nu-mi permite respiratia. Si incerc din rasputeri, umbland din alimentara in supermarket sa castig milimetri de respiratie, alimentandu-i, impingandu-i, fortandu-i sa cada prada apei sau berii (piva).
Cateodata, ca un adevarat invingator, resusesc si pe fata mi se arboreaza zambetul de invingator. Respir puternic, pieptul mi se umfla si pornesc in cucerirea unei noi redute (ultima, casa lui Faust, a fost o dezamagire. Ma asteptam la tam-tam, surle, trambite, salut de intampinare, alchimisti, viata paralela, vraji. Din toate astea...nimic. doar un spital. Si ceva scoli de limbi straine. Doar e plin de americani si lumea trebuie sa stie sa-i intretina).
Totul se anuleaza in secunda numarul 2. Da, totul e in mintea mea, vorba cantecului celor de la Cranberries pe care-i aud in fundal. Pe piele simt furnicaturi. Pe piele. Si nu sunt maini, cum mi-as fi dorit, zeci de maini, fine, puternice, cu pielea moale sau foarte aspra, arsa, cu degete lungi sau scurte. Nu, nu sunt. E un foarte brut, abrutizat chiar, sentiment de sufocare. Si nici macar nu e foarte puternic, doar doare. Al dracului de tare.
NU! NU! NU! Pueril, lipsit complet de substanta. Fara aluat. Nici macar cu ceva crema. E doar un fir. Subtire, incolor, inodor. De pescuit. Foarte rezistent.
Pui. Asta e. Pui. Salvarea e in pui.