În orăşelul acesta,
Toată lumea vorbeşte despre iubire.
La colţuri de străzi, sub streşini crăpate,
Se vorbeşte intens, se vorbeşte voluptuos, se vorbeşte apăsat
Despre iubire.
Ninge aiurea, degeaba mai plouă,
Anotimpurile mor nebăgate în seamă.
Drumurile mustesc de praf,
Oamenii nu mai ies de mult la plimbare,
Copacii şi-au găsit alte slujbe,
În oraşe în care oamenii,
Banali şi insipizi,
Nu discută atât de frumos despre iubire.
Câte cuvinte se nasc
Meşteşugite, aurii, zemoase,
Din gurile muritorilor aceştia binecuvântaţi
Cu darul vorbirii.
Câte imagini se trec din ochi în ochi
Ca o marfă de contrabandă nepedepsită.
Nu există copii mai înţelepţi decât ai lor,
Cresc de mici ştiind totul despre iubire.
Animalele au emigrat cu toatele,
Pentru că ele nu ştiu să vorbească,
Dumnezeul lor n-a fost aşa de darnic.
Dar oamenii au suprimat foamea şi frigul,
Printr-o permanentă fericire
Pentru că pot vorbi atât de liberi, atât de netulburaţi,
Atât de cursiv, atât de poetic,
Atât de uman, atât de real,
Atât de profund, atât de permanent
Despre iubire.
Până şi cerul a coborât într-o zi,
Curios să-i asculte.
S-a aşezat lângă vânt
La stânga mării,
Şi-a uitat să mai plece,
Albastru şi fermecat.

Un străin a trecut prin oraş.
Stupid, barbar,
Bietul de el,
Ca un accident al naturii.

Acum, la colţuri de străzi, sub streşini nereparate,
Oamenii vorbesc intens, vorbesc cu voluptate, vorbesc apăsat
Despre hainele nepotrivit de fistichii ale străinului acela
Care habar n-avea de iubire.
Doamne,
Şi câte cuvinte noi, rotunde, se nasc
Meşteşugite, aurii, zemoase,
Din gurile muritorilor aceştia binecuvântaţi
Cu darul vorbirii.