Dacă mi-ar fi spus cineva până nu de mult că îngerii nu ştiu să zboare, l-aş fi scuipat în faţă. În această lume plină de cruci şi pietre preţioase numai îngerii nu mai ştiu să zboare. De fiecare dată când ei vin să culeagă câte un suflet de care Dumnezeu are nevoie, se despovărează de aripi. Ce desagă asupritoare mai sunt şi aripile! În orice caz, după ce ele sunt luate în primire de noul proprietar, îngerul rămâne, ca şi Dacia pe care o păstrează unchiul în garaj în spatele unei bijuterii. Rănile care rămân pe spate nu se vindecă niciodată şi nici nu cresc alte aripi în locul celor părăsite. Imaginează-ţi că într-o vară câinele tău ar năpârli şi nu I-ar mai creşte părul vreodată. Sincer vorbind, cine are nevoie de un câine golaş? Uneori, ei caută pictori iscusiţi şi le cer să le tatueze pe spate alte aripi…însă nici un meşter n-a întreprins o astfel de muncă titanică până la capăt. Aşa că rănile rămân mereu deschise…fără piele sau pene. Doar esenţă. Atunci când plouă, curge sângele din spatele îngerilor. Ştii, îngerii au inimă, cine ştie, poate chiar suflet, în aripi. Unii dintre ei caută să-şi ridice cuiburi. Alţii caută să distrugă cuiburi. Iar alţii caută obiecte ascuţite. Ai observat că nimeni nu prea face filme despre îngeri fără aripi? Şi sunt atât de mulţi! Nimănui nu-i pasă de îngerii fără aripi şi nimeni n-are nevoie de ei. Nimeni nu-i ajută. Nimeni.