... te iubesc. În vocabularul meu aceste două cuvinte capătă rezonanţe de dialect al unei limbi vorbite de 0,00001 % din populaţia globului. Şi pe buzele mele pronunţia lor e cât se poate de stângace ... şi tu ştii asta prea bine ...

... şi mai ştii că fiecare zi cu ploaie în care te sun înainte de a pleca de acasă să-ţi spun să nu uiţi umbrela e un „te iubesc” nerostit ...

şi fiecare seară în care adormi în timp ce eu privesc la televizor, iar eu dau sonorul mai încet şi te adun în braţele mele ocrotitor e un alt fel de „te iubesc” ...

şi zilele când vin la tine cu dulciuri sau cu o cutie de nectar ştiind că-ţi plac e o declaraţie în plus ...

... chiar şi-atunci când las mâna ta să se strecoare în mâna mea şi împreună în buzunar, ca să se-adăpostească de ger spun fără vorbe "te iubesc" ...

... şi felul cum te sărut pe frunte ca pe-un copil drag, puţin poznaş, face parte din nepriceperea mea de-aţi spune "te iubesc” ...

... şi îmbrăţişarea în care te topeşti ades, cu pielea arsă de un foc lăuntric ... şi buzele mele pe trupul tău gol ... şi dansul ... şi râsul împreună ... chiar şi clipele în care împart cu tine tristeţile mele de om obişnuit ... sunt atâtea şi-atâtea nespuse, sincere, din suflet ... "te iubesc".