Un cobzar batran canta odinioara,
Viersul sau adulmecand tristetea
Si deznadejdea-n ochii trecatorilor,

Din gura-i aurita si plina de povara
Si mana-i noduroasa in toata batranetea
Struna mangaia, alungand suspinul norilor.

Vraja se lasa si ridica in fiece amurg,
Atunci cobzarul isi canta flamand apusul
Si iubirea pana-n rasaritul zorilor;

Ziua era mosneag si noaptea demiurg,
Iar sloava sa nepretuita-ntransul
Invata despre freamatul viselor.

Gemea natura cand ii auzea strigarea
Si apa susura incet plangand,
In tumultul istovit al zilelor,

Caci cobza sa canta suav in jalea
Celor ce apar din cand in cand
In suflet si in zborul amintirilor