Nocturnă pentru pian şi contrabas

Mi-a spus o doamnă că, „privesc lumea cu un ochi îndrăgostit.”
Aiurea mă gândesc eu „mai degrabă cu un ochi îmbătrânit sau şi mai rău, chiar ramolit.”
Mă văd în postura omului plecat din marele oraş la un gigant colhoz, la un gigant gostat.
Şi mă aflu aici într-o nouă postură, postura unui om de stat aflând cu stupoare că nu-i uşor să fi un stat şi nici de stat.
Mă privesc critic, mă privesc cam cârcotaş, zicându-mi „vai de mine, vai de el şi vai de stat.”
Cât timp voi mai fi aşa, nu-mi rămâne decât să aflu tot ce-i de aflat, cu grijă de acumulat, apoi dezvoltat şi din nou pe piaţă aruncat.
Mă uit în urmă, nu mirat, ci cu multă înţelegere acum că am aflat, că acesta-i secretul, cum lumea a evoluat, s-a revoluţionat, s-a vulgarizat, s-a trivializat, pierzându-şi tot ce mai avea civilizat.
Of, dar mai e ceva de care complet, acuma am uitat.
Ce ne facem cu a noastră iubire? S-o aruncăm? S-o păstrăm în amintire? Sau şi asta-i prea mult în noua legiuire?
Mai bine să nici nu ştim, că ar fi posibil să fi existat.
Chiar că-i sentimentul care numai ne-ar fi încurcat, printre maşinile vorbitoare care nu au uitat de numărat, banul ce trebuie fie acumulat, fie „câştigat?”.
Pentru ca în vârful piramidei apoi să fii căţărat şi felicitat.