Ma aflu din nou in fata prapastiei. Cu fiecare experienta ce imi tulbura in mod brutal viata, abisul in care ma cufund este mai intunecat, mai adanc. Ma simt impinsa violent de la spate de intamplarile existentei mele. Sunt multe si uscate pentru ca sangele lor l-au revarsat pe mine, mai ales in mine. Nu au autoritate fizica asupra mea, dar psihic ma domina. Primesc ajutor din partea lor pentru a ma maltrata pe mine insami. Este o durere pe care la inceput o uram, dar odata cu trairile mizerabile care mi s-au agatat de minte, incep sa ador aceste torturi prin care imi scurg clipele seci ale " vietii" mele. Sa inteleg ca asta inseamna " a trai" ? ! Cu toata sinceritatea palida ce zace in mine, nu credeam ca ceea ce traiesc acum se poate numi viata...
Ma intreb, plina de confuzii: " Cat mai pot rezista asa? In ce moment sufletul si ratiunea, acum zapacite, vor exploda pentru a inceta sa isi urmeze cursul firesc, in special sanatos? " Privesc indiferenta la scrumul unei tigari si observ, printr-o comparatie nepotrivita, ca in asa ceva s-a transformat ceea ce am indurat pana in prezent. Amintiri, chinuri vechi peste care se asaza scrumul unor suferinte recente. Bucuriile sunt pastrate totusi in mine. Dar, Dumnezeule! De ce nu mi le pot aminti? In ce colt umed le pastrez? ...
De aceea simt nevoia de a pluti in neant. El ma fascineaza pentru ca nu am nici o misiune aici, unde ar fi trebuit sa fie locul meu. Lumea mea are nevoie disperata de perfectiune... neantul mi-o ofera! Este singurul element care-mi ofera Totul, fara sa-mi ceara ceva in schimb. De ce sa ma mai agat cu toate puterile de viata, cand imi pot folosi energia facand Ceva? ! E ca si cum cel care urmeaza a fi spanzurat, se agata cu " speranta" de propria lui funie, zbatandu-se pentru a scapa...
Daca as fi vrut totusi sa traiesc, puteam face acest sacrificiu, cu conditia sa mi se scoata ochii pentru a nu mai vedea pe cei care sunt ingeri cu priviri demonice; sa-mi fie taiate urechile pentru a evita ascultarea vorbelor perfide, viclene in adevaratul inteles; sa mi se arda buzele pentru a nu mai rosti ceea ce zace in mine; sa-mi fie jupuita carnea pentru a nu mai fi atinsa de tradare. Si cel mai important, sufletul, sa fie smuls si folosit ca hrana pentru demoni. Numai asa as fi putut trai. Dar nu pot... Incep sa cred ca unul dintre marile mele pacate a fost ca nu am incercat in nici un fel sa fiu fericita; ca nu am cautat nici o cale de iesire din acest intuneric. M-as fi considerat prea importanta daca as fi crezut ca sfarsitul meu insemna sfarsitul Universului. Nu! Totul va continua fara mine. Nu! Natura intreaga va muri pentru a se renaste si fara prezenta mea... Vor fi ochi nenumarati care o vor privi captivati de magia ei puerila. Nu meritam sa particip la aceasta transformare divina fiindca nu as fi stiut sa ma bucur de ea.
Nici ingerul meu nu imi mai simte lipsa... Ar fi putut fi salvarea mea, dar din cauza ca nu am stiut sa-L pretuiesc, m-a parasit. Cu regret etern dupa Cel care mi-ar fi putut da viata, ma sting.Poate voi invoca totusi o forta nevazuta pentru a-L chema. Poate intr-o clipa moarta Il voi vedea venind pentru a ma insoti in neant.
Pana atunci EL se va afla in orice parte din mine...