Caietele Radei (continuare)

Dupa inmormantarea mamei a inceput pentru mine o adevarata aventura .Am parasit catunul de munte ,un adevarat paradis , amintirea caruia o pastrez cu sfintenie in suflet deoarece tot ce am intalnit sau trait dupa aceea nu au reusit sa egaleze starea de bine si impacare din acel loc .Mi s-au smuls radacinile si am fost transplantata intr-un sol din care nu-mi puteam trage seva .
Cum spuneam am parasit catunul impreuna cu Maria si trei dintre fratii mai mari , pentru a locui la ei intr-un oras pe malul Muresului .
Nu-mi amintesc prea bine calatoria care a durat doua zile ,cu autobuzul apoi cu trenul .A fost prima data cand vedeam si calatoream cu un tren . Parca simt si acum in nari mirosul greu de carbune din garile unde am schimbat legatura .Forfota ,lumea pestrita grabita si galagioasa m-a uimit si speriat , nu semana cu nimic din ce cunoscusem pana atunci .Dimineata devreme am ajuns in orasul in care locuiau fratii nostri. Eram sleita si infrigurata ,imi amintesc ceata si umezeala acelui oras ,vantul care suiera dusmanos spunandu-mi parca :"ce cauti ? , locul tau nu-i aici ! ,intoarce-te ! ,nu stii nimic despre aceste locuri si oamenii lor ."
Retraiesc parca acele momente :leganarea tranvaiului hodorogit ,zgomotul rotilor pe sine ,mirosul greu ,lumea grabita ,...
Am coborat din tranvai undeva la marginea orasului .Fratii mei locuiau la ferma I.A.S. din apropiere ,circa 1 km distanta .
Cu toata amorteala pe care o simteam in acele clipe , ma uimit peste masura locul unde am ajuns .O intindere imensa fara un deal sau mica denivelare ,nu-mi venea sa cred .Pentru mine crescuta intr-o vale de basm ,inconjurata de dealuri impadurite si poiene fermecate ,acel loc era strain ,rece , neprietenos .
Imi mai amintesc ca-n timpul calatoriei auzeam din cand in cand :
- Rada ,ai grija de Maria !!!. Rada nu te indeparta , vezi sa nu te pierzi !!! .
La care raspundeam bine am grija ,le simteam insa starea de ingrijorare , intrebarea muta din ochii fiecaruia : " Oare cum ne vom descurca ? , Ce vom face cu ele ? .Parca vad si acum ochii rai ,mustratori ai Florei care ma urmareau cu ciuda spunandu-mi parca : " Voi imi lipseati ! ,am si eu copilul meu ".
Faptul ca intre noi era o diferenta de varsta considerabila ,ne facea cumva straini desi ii iubeam .Sau poate ca stiind ca sunt fratii nostri ,ceea ce simteam credeam ca e iubire .Ori poate ca acel sentiment ca apartinem aceleiasi " livezi" ,ca purtam acelasi nume si ne curge acelasi sange-n vene ,ne-a ajutat sa depasim greutatile pentru inceput .Viata isi urma cursul .Maria era prea mica sa stie ce se intampla . Nu cunostea pe nimeni ,plangea chemand-o pe mama . Cum ea nu venea sa o alinte ,luand-o in brate sa-i alunge spaimele , Maria ma chema pe mine : " Ada , Adaaa blate " . Acum cand imi vin astea in minte , realizez ca in tot acel timp nu am varsat o lacrima .Si nu pentru ca as fi avut o inima nesimtitoare , dincontra , credeam ca trebuie sa fiu tare .Simteam ca , daca descatusez baierul lacrimilor nu ma voi putea opri din plans . Nu credeam ca este cineva responsabil pentru ce se intampla , nu ceream socoteala nimanui , insa simteam un dor imens dupa colbul ulitei , dupa dealurile impadurite ,dupa susurul paraului ce strabatea catunul impartindu-l in doua .Imi lipseau imbratisarile mamei si imbarbatarile tatei .