Nimeni nu crede cu adevărat în Dumnezeu; totul este o simplă (sau complexă) prefăcătorie. Religia a devenit doar o metodă de a scoate bani cu lopata din buzunarele celor care, la rândul lor, au impresia că sunt învăluiţi şi protejaţi de Duhul Sfânt. Credinţa, din ce în ce mai firavă, se stinge precum un rest de lumânare care nu mai are puterea să lucească în infinitul obscur în care trăim.
Religia încearcă să devină un element de manipulare colectivă. Dezastrul este că reuşeşte să-şi facă efectul. Oamenii au început să meargă la biserică pentru a afla ultimele bârfe şi pentru a fi… în ton cu moda. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Lălăielile preoţilor s-au transformat într-o mizerie melodioasă care uimeşte din ce în ce mai puţin auditoriul. Mesagerii lui Dumnezeu, au lăsat acasă, bine împăturite şi îngropate în vreo ladă de zestre uitată de secole, credinţa şi bunele maniere. La fel cum un vânzător ambulant îşi dă sufletul pe stradă ca să vândă cine ştie ce tinichea, preoţii se luptă pentru a smulge şi cel din urmă bănuţ al enoriaşilor. Mulţi dintre ei sunt aleşi (de fapt, se auto-aleg) din rândul analfabeţilor, al homosexualilor sau, de ce nu?, al ateilor. Ei ajung să domine miile de oameni care vin la biserică mai ceva ca mieii care zburdă sub privirea indiferentă a măcelarului.
Copiii se transformă, vrând, nevrând, în mici atei de la prima oră de religie la care asistă, evident, fără voia lor. Dictoanele obosite de genul „Crede şi nu cerceta” au încetat de prea mult timp să mai convingă. Nu-i cere nimeni profesorului să i-l aducă pe Dumnezeu de mână şi să-l prezinte clasei, dar nici să apari ca un idiot în faţa unor copii care vor să afle câte ceva, nu e o soluţie. Asta la nivel teoretic…
De mult nu mai asist la o slujbă religioasă pentru că singurul sentiment pe care mi-l poate insufla este scârba. Dacă s-ar putea măsura gradul de sacralitate care a mai rămas într-o biserică modernă, termometrul ar scădea brusc sub zero. Găseşti mai multă credinţă şi speranţă în sufletul unui biet amărât care cerşeşte zgribulit la colţul străzii. El este singurul care mai ştie să preţuiască fiecare colţ de pâine aruncat, cu/în dispreţ de trecători.
Singurul lucru care l-am învăţat de la ortodoxism a fost să nu mai cred în Dumnezeu. Sau, cel puţin, în acelaşi Dumnezeu cu „al lor”. Astăzi, biserica nu mai poate aduce decât ruină, boală sufletească şi nelinişte. Dintr-un mesager al lui Dumnezeu, s-a transformat într-unul al diavolului. Ce s-o mai fi bucurând împieliţatul, răscolindu-se în iadul său. Şi-o fi dorit el vreodată atât de multe cât a primit deja din partea oamenilor? Ce n-a reuşit el să facă, a reuşit Biserica. Dacă îndrăzneşte cineva să mă contrazică, să meargă la Vatican şi să plătească 11 euro pentru ca mai apoi să stea la cozi interminabile, să treacă prin miile de camere şi cămăruţe poleite cu aur şi să plece mai sărac în suflet decât a venit.
Biserica este cel mai puternic narcotic pe care omenirea a fost în stare să-l lanseze. Are efectul unui nechezat puternic într-o cămăruţă de 4/4 şi răspândirea ciumei în Evul Mediu. Nimeni nu se poate dezlega de această teroare impusă. În momentul în care preoţii uită de conceptele creştinismului primitiv, deţinând maşini mai luxoase decât ale lui Năstase, acei mesageri ai divinităţii ar trebui arşi pe rug sau „înscrişi” la luptele de arenă cu tigri înfometaţi. În gura lor, cuvântul Dumnezeu capătă accente demonice.
Am încetat să cred în preoţi pentru că ei l-au „omorât” pe Atotputernic. I-au distrus forţa, i-au ştirbit numele, au aruncat în prima băltoacă învăţăturile sale. Credinţa, din ce în ce mai firavă, se stinge precum un rest de lumânare care nu mai are puterea să lucească în infinitul obscur în care trăim...
18 noiembrie 2004