Mi-e frică de întuneric. Nu de orice fel de întuneric, ci de cel în care trăiesc, cu voia lor, oamenii din jurul meu. Întrebarea meschină este dacă există un om printre mii de nebuni sau un nebun printre mii de „normali”. Frumuseţea e că răspunsul nu-l voi afla niciodată…
E mult mai uşor să-ţi impui propria realitate decât să trăieşti în cea construită de alţii. În lumea ta, eşti rege şi supus, bogat şi sărac dar, cel mai important, ai (pe) toată lumea la picioarele tale.
Trecem prin viaţă ca o turmă de oi bezmetice care nu ştiu şi nu vor afla vreodată cu precizie încotro se îndreaptă. Deşi destinaţia unică este stabilită încă din momentul naşterii, nici unul dintre noi nu vrea să recunoască faptul că ne îndreptăm spre un imens abator: moartea. Ciudat e că deşi conştientizăm acest lucru, motorul vieţii, creierul, încearcă să îndepărteze adevărul şi să se lepede de ea ca de o haină a ruşinii.
Viaţa noastră e ca bila neagră de pe masa de biliard: în momentul în care intră în gaură, indiferent dacă acest lucru se întâmplă la sfârşitul sau la începutul meciului, jocul s-a terminat. Acum, dacă noi suntem bila, cine deţine tacul?
Trăim într-o societate întunecată. În faţa ispitelor care ne fac cu ochiul la fiecare colţ de stradă, sufletele noastre se închid ca perlele într-o scoică. Lumea în care trăim e ca Gioconda lui Da Vinci, fascinantă – dar atât de frumoasă şi misterioasă încât nu vom şti niciodată ce a vrut Creatorul să exprime prin marea sa operă. Căutăm vinovaţi în stânga şi-n dreapta când de fapt totul se găseşte în noi; dar nu avem curajul şi, de ce să nu recunoaştem, inteligenţa necesară să admitem că totul porneşte de la un singur lucru: omul în sine. Dacă am fi nevoiţi să facem o balanţă între ce ne-a oferit pământul pe care trăim şi ce am dat noi înapoi am ajunge, bănuiesc, cu toţii la aceeaşi concluzie: mai bine nu ne năşteam.
Oamenii, în naivitatea lor, nu fac altceva decât să creeze un babilon trist, o lume zbârcită şi plină de negură, să adauge un plus de urâţenie societăţii care oricum pare urmărită în orice clipă de ghinioane. Am spus-o de multe ori: cine nu are ceva de spus să tacă dracului din gură. Se pare totuşi că puţini stăpânesc această artă. Restul, fac ce fac demult: se împing singuri către o avalanşă invizibilă.
Există oameni care trebuie să moară. Ştiu că afirmaţia pare crudă, meschină, parcă „smulsă” din colţii unui monstru. Însă natura face destul de des greşeala de a aduce pe pământ rebuturi. E vorba nu de greşeli fizice, ci de mutilare spirituală, de minţi bolnave, de oameni fără căpătâi, de acei războinici mânaţi de raţiuni nedescifrate, de marionete înfricoşătoare ce sfârşesc întotdeauna tragic dar târând în lumea întunecată spre care se îndreaptă şi suflete nevinovate.
Viaţa mi-a demonstrat faptul că, de cele mai multe ori, sunt pedepsiţi cei care meritau mai puţin. E trist că nu toţi ne naştem cu acel mecanism de auto-apărare activat. Că sunt oameni care-şi pierd viaţa, poate pentru a da un exemplu, iar cei din jur îi blamează şi-i condamnă ca pe nişte criminali. Un tânăr care se sinucide la 18 ani, semnându-şi propria exmatriculare din viaţă, este plâns şi totodată înfierat de cei din jur din cauza gestul său. Pentru cei care l-au cunoscut, rămâne în urmă doar o tristă melancolie şi sentimentul că, într-o anumită măsură, sunt vinovaţi pentru ce s-a întâmplat. Fiecare dintre noi încearcă în anumite clipe să dea o lecţie celor din jur. Te aştepţi totuşi ca, la final, toată lumea să stea la aceeaşi masă rotundă iar „învăţătorul” să-şi motiveze gesturile. Dar cine vorbeşte în numele morţilor?...
Dăm uneori cu piciorul momentelor de fericire din viaţa noastră. Poate din ignoranţă, din lipsă de timp sau pentru că ne simţim prea bine în pielea noastră iar o nouă fluctuaţie ar putea să distrugă pilonii pe care am clădit realitatea în care trăim. Cert e că viaţa a devenit un maraton după ocaziile pierdute. Pe care, deşi îl repetăm la nesfârşit, vom continua să îl pierdem într-un mod absolut lamentabil. E în natura omului să piardă startul. Pe locuri, fiţi gata: ratat…
De cele mai multe ori nu vrem să recunoaştem că suntem exmatriculaţi din viaţă, fie măcar pentru o secundă. Ni se cuvine totul iar ce câştigăm e de fapt ceea ce ne datorează societatea în care trăim. Va fi greu până când vom învăţa să preţuim tot, absolut tot ce ni se oferă. În caz contrar, nu ne rămâne nimic altceva decât să „învăţăm” viaţa la fără frecvenţă.