Sunt multe lucruri care ne fac viaţa mai uşoară. Dintre toate, în acelaşi timp, există unul care ne distruge pe interior, încetul cu încetul: limitarea. Omul, atât timp cât se mărgineşte la bucata sa de pământ, fie el şi-n mijlocul unei mlaştini împuţite, e la fel de fericit ca un ţânţar care suge sângele unei vietăţi, în timp ce aceasta doarme bine mersi visând la cai verzi pe pereţi.
Fericirea cuiva se leagă mai mult de oala de fasole decât de orice altă delectare spirituală. De ce? Tocmai pentru că oamenii sunt limitaţi, deşi nu cred sau refuză să înţeleagă acest lucru. E un soi de vanitate aproape bizară în toată povestea de faţă. Abia într-un punct, ideile încep să prindă contur şi o oarecare explicaţie, care bineînţeles poate fi absolut falsă, apare în lumina reflectoarelor. Totul se datorează zecilor de ani în care românii s-au înecat în comunism, învăţând să nu tânjească după abundenţă şi fast, ci numai după două grăunţe şi jumătate de pâine arsă, pe care măcar oricum le aveau la orice oră din zi şi din noapte. Influenţa perioadei ciauşiste se răsfrânge mai mult decât v-aţi gândi. Asupra tuturor.
Ne-am obişnuit, pe de altă parte, să facem din obţinerea fericirii un scop. Căutăm înfăptuirea anumitor idealuri fără a mai căuta vreo explicaţie. Dacă ni s-a indus ideea că trebuie să avem casă, maşină şi un cont în bancă pentru a fi cu adevărat mulţumiţi, la asta nutrim. Însă nu atingem niciodată adevărata fericire pentru că ne oprim în clipa în care nevoile noastre sunt pe deplin satisfăcute. La fel ca la orice animal de pe pământ. După o partidă de sex nu suntem fericiţi, suntem satisfăcuţi şi poate euforici. Iar înşiruirea comparativă ar putea continua la nesfârşit.
Deşi vieţile noastre sunt atât de diferite, ne unim însă forţele în acelaşi scop, menţionat mai sus. Mai rău e că fericirea a sfârşit prin a deveni de la un timp sinonim cu suficienţa. Iar faptul că nu facem nimic pentru a repara acest lucru se pierde ca un detaliu de care pur şi simplu nu mai avem nevoie în moment ce opera finală este gata. Totul trece pe lângă noi cu viteza şi cu importanţa unei maşini pe care o vezi pentru o clipită în viaţă. Uitând însă că nimic nu e ceea ce pare…
Nu ştiu care om politic spunea că nu putem avea fericire dacă nu trecem la acţiune. Evident raţionamentul său ar putea fi, în anumite condiţii, mai mult decât adevărat. Dacă noi am şti măcar ceea ce vrem de la viaţă în loc să înaintăm ca nişte nefericite DOBITOACE spre tăişul ascuţit al măcelarului…
Trăim într-un cerc vicios de închis. Fiecare om are încredere într-o persoană, pe care are curajul să o numească prieten, cel puţin la fel de mult ca în sine însuşi. Însă e o iluzie că un prieten e o poartă spre fericire. De fapt, e doar o altă verigă spre ceea ce considerăm cu toţii marea trecere. Care ne duce de fapt spre neant.
Suntem, din păcate, limitaţi de la natură. Nu e nimeni vinovat de ce i se întâmplă, oamenii apar doar ca nişte marionete aflate în mâinile pricepute ale voinţei. În fiecare dintre noi, trăiesc cel puţin doi oameni. Lupta pe care o ducem cu propria conştiinţă este pe parcursul vieţii un calvar aproape continuu. „Din fericire”, de cele mai multe ori, câştigăm. Mirosul cărnii fragede depăşeşte orice lege morală, aşa că acţionăm în consecinţă. Fără teama de a fi greşit.
E aproape bizar cum anumite definiţii, dogme, idei sălăşluiesc o viaţă întreagă în fiecare om, însă fără a le da o formă exactă. Ele se mărginesc la a fi simple gânduri fantomatice care ne bântuie atât cât vrem. Episodul devine însă ruşinos şi aproape obsedant, ca o rană care sângerează fără motiv, în momentul în care găseşti la altcineva gândurile tale, ideile care-ţi aparţin deja rostite şi nu oricum, ci exact în modul în care TU le-ai gândit. Schopenhauer spune: „Cursul vieţii noastre nu e în nici un fel opera noastră. Din contră, e produsul a doi factori, succesiunea evenimentelor şi seria deciziilor noastre, astfel încât orizontul nostru referitor la fiecare dintre acestea e foarte limitat şi suntem incapabili să ne prevedem evenimentele”. Mi-aş dori totuşi să ştiu, fără a-l contrazice pe marele filosof, care mai este atunci rolul omului în viaţa sa.
În interiorul nostru, când ne vorbim, ne vedem ca pe nişte mici Dumnezei. Evident! Dacă nici în acolo nu suntem regi, atunci cineva ne blesteamă la o viaţă întreagă de cerşetorie. În această lume interioară, undeva departe, în spatele uşilor bine ferecate, se nasc marile planuri. Acestea, bineînţeles, vor ieşi sau nu la iveală. Totul depinde acum de modul în care îşi vor face apariţia pe marea scenă a vieţii.
Sunt multe întrebări care au rămas şi vor rămâne fără răspuns. Problema e că unele dintre ele ne sapă pe interior şi, uneori, ne zbârcesc sufletul şi aşa pierdut în uraganul vieţii. Dacă vreunul dintre voi va reuşi vreodată să afle până unde ne îngroapă limitarea, l-aş ruga să nu mă uite şi să-mi dea măcar un telefon. Îl aştept cu plăcere.