-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Perduti in abis


de codrinu la: 27/10/2006 03:51:00
modificat la: 29/10/2006 13:22:22
voteaza:
Suntem pierduţi pe vecie. Gândurile bolnave, comportamentul zbârcit, viaţa pe care o ducem umili în virtutea unor idealuri ce nu ne aparţin, ignoranţa, iluziile ratate şi invidia pe care o folosim ca scut, toate acestea atârnă greu în balanţa pe care, cu ruşine, o ducem deasupra capetelor. Nu ne-a învăţat nimeni să iubim cu adevărat, să spunem lucruri frumoase chiar şi persoanelor cărora bucuroşi le-am soarbe sângele până la ultima picătură şi, mai ales, să preţuim singurul dar pe care l-am primit, într-adevăr, din dragoste: VIAŢA.
Nu ne-am fi născut dacă lumea nu ar fi avut nevoie de noi. Facem cu toţii parte, vrând, nevrând, din acelaşi uriaş mozaic mişcător. Trecerea prin viaţă a fiecăruia dă stabilitate roţii imense de suflete ce se învârte la nesfârşit. Totul are un scop în univers iar NOI suntem rotiţele ce susţin acest mecanism. Aruncat brutal pe porţile vieţii, omul nu reuşeşte niciodată să se adapteze cu adevărat. În esenţă, viaţa este o cursă la care oamenii au pierdut startul. Dar nu oricum, ci într-un mod absolut lamentabil. Şi în încercarea de a-i ajunge pe ceilalţi din urmă (lucru care se dovedeşte a fi imposibil pentru 99% dintre „blestemaţi”) uităm că, de fapt, cel mai important lucru nu este să câştigi.
Problema care ne arde pe interior mai ceva ca un acid sulfuric băut la repezeală este invidia. Oamenii nu sunt fericiţi atât timp cât celor din jur le merge „prea bine”. Degeaba ne batem cu pumnii în piept susţinând că ştim diferenţa între aparenţă şi esenţă. N-am distinge-o nici dacă s-ar afla sus nasul nostru. Mândria este mult prea puternică iar invidia ne orbeşte.
Nici o persoană n-ar merge până la capăt pentru noi. Avem impresia, total falsă, că ne facem prieteni stabili, că punem bazele acelui zid pe care l-am dori invincibil în momentul în care războiul între noi şi lumea exterioară va începe. E însă nevoie de ceva curaj ca să ne dăm seama, o dată pentru totdeauna, că suntem singuri printre străini. Ideea de singurătate face pe cei mai mulţi dintre noi să explodeze de frică. Teama a fost dintotdeauna un sentiment pe care oricât de mult l-am fi vrut să-l negăm, acesta s-a prins de sufletele noastre ca o caracatiţă înfometată. Într-un final, ne obişnuim cu Ea, o acceptăm şi o folosim ca pe o armă care a fost a noastră încă de la început. Fiecare are nevoie să ştie că se află în siguranţă. Deşi nu este. Trăim din himere care, totuşi, ne fac viaţa mai frumoasă.
Simţim că trecem prin aceleaşi momente tembele zi de zi. Dezastrul apare în clipa în care, undeva în faţa noastră, aleargă alene, dar totuşi întrecându-ne, Viaţa noastră. Nu ştiu câţi dintre voi au simţit vreodată că Viaţa le-a luat-o înainte. Dar e adevărat. În momentul în care te scufunzi în acel bazin oribil de mediocritate, în care mii de suflete se prăjesc la foc mocnit şi auzi strigătele de disperare amestecate cu agonia omului aflat pe moarte, atunci este prea târziu. Deja nu te mai afli pe marginea prăpastiei încercând să salvezi un copil care se îndreaptă spre abis. Acum te identifici cu unul dintre nefericiţii ce se aruncă în gol pentru că personajul lui Salinger nu reuşeşte să salveze întreaga lume. Poate ne face bine ideea că avem prieteni care să ne sară în ajutor în momentele cu adevărat dificile din viaţa noastră. Care ne sprijină, ne iubesc şi mai ales care ne vor prinde de mână în momentul în care ceilalţi se vor uita la noi ca la nişte bolnavi de ciumă. Oricât de mult mi-ar plăcea să cred că toate acestea au sens şi că într-adevăr, formăm, datorită prieteniei, o piramidă de suflete, raţiunea mă atenţionează că nu este nici pe departe aşa. În momentul în care cazi în abis (imaginea este foarte plastică în filmele hollywood-iene) oamenii nu fac altceva decât să-ţi zâmbească. Să se gândească cu uşurare că nu ei se află în situaţia ta.
Filmul de groază în care trăim cu toţii a fost gândit de propria noastră conştiinţă. Uneori chiar cred că e o conspiraţie la nivelul cel mai înalt cu putinţă. Că în fiecare seară de joi, îngerii şi demonii stau la aceeaşi masă, jucând un bine meritat poker. Iar mizele pe aceştia le pun la bătaie sunt diferite părţi ale lumii. Totul depinde de cei care câştigă în acea seară.
Spuneam la început că nu ne-a învăţat nimeni să iubim. Într-adevăr, însă din prima clipă a vieţii noastre, Providenţa ne-a arătat cum se urăşte româneşte. Este probabil singurul lucru la care ne pricepem cu adevărat. Invidia, pseudo-prietenia, urâţenia sufletească, nesiguranţa devin astfel singurele gloanţe cu care unica noastră armă (raţiunea) poate să combată miile de provocări ce uneori vin asupra fiecăruia dintre noi cu pericolul unei bombe atomică. Având în vedere că războiul nostru a căpătat proporţii astronomice nu ne mai rămâne decât să închinăm în faţa singurului stăpân pe care-l mai avem în faţă: abisul.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

subiecte similare:
Abis
AbiS
abis
structură în abis

comentarii (1):


codrinu - de leilanur la: 01/12/2006 06:50:08
Odata cucerite virfurile anilor,..avem unelte Doamnelor si Domnilor precum imaginatia,complexitatea cuvintului,dezmierdarea notei muzicale,si logica numerala insa la ce bun cind cu atita usurinta,viciu si virtute,sinele este inca un abis? Unica provocare!

...dragule, esti pe drumu cel bun. Dupa cum vezi, ceea ce am scris mai sus este intepretarea mea in ceea ce eu consider ca reprezinta singurul abis, si anume SINELE. Este dimensiunea de unde incepe totul si in care totul se sfirseste. Invidia este doar unul unul dintr-e efectele cauzate de propriile minusuri, nereusite. In aceeasi categoria se mai incadreaza dusmania, birfa, rautatile gratuite, razbunarea. De ce?, simplu. Noi nu suntem indeajuns de spirituali si de intelepti ca sa intelegem ca ar trebuii de fapt sa ne fie mila de cei care sunt atit de porniti impotriva altora si ca saracii nu stiu mai bine. Ei sunt cei care au nevoie de mai multa iubire, atentie, intelegere, prietenie. Au ajuns sa fie asa din cauza unor lipsuri elementare care ajuta la balansarea vietii complicate de altfel si asa.
Iubirea?....nu trebuie sa ne invete nimeni cum sa iubim. Nu se invata. Vine dupa multe esuari dar cind vine este fantastica. Iubiri sunt multe insa doar una singura ne va schimba viata si sensul ei si ma refer la iubirea in care prin a iubi pe acel cineva anume te schimbi enorm si datorita acestei schimbari realizezi complexitatea vietii si te face sa te bucuri de tot ceea ce exista. Dintr-o data...pomul din gradina sau din parc, care infloreste primavara capata un aspect mirific gindindu-te cum ai sta lungit la baza lui tinindu-te de mina cu fiinta iubita acoperiti fiind de micile petale in cadere. Cerul....capata o alta dimnsiune cind stelutza ei i-ti tine de singuratate si a ta ii mingiie gindurile in noptile departarii. Librariile devin o comoara....poezii, eseuri, povestile de craciun...toate se leaga si dintr-o data intelegem cu claritate ce simtea autorul si il indragim instantaneu. Ii indragim pe toti care scriu pentru ca toate cele scrise vin din suflet si stim cu certitudine ca sufletul se deschide prin iubire sau prin suferinta cauzata de aceasta indiferent despre ce este vorba. Uritenia sufleteasca si restul mentionate de tine, arme? In nici un caz. Singura arma este propriul exemplu. Toti cei care se folosesc de arme neghioabe sunt singuri, infricosati, loviti, pierduti. Este usor sa ranim, mediocru chiar, dar a nu raspunde cu aceeasi moneda de prost gust, lasha, ii va face intradevar sa-si puna semne de intrebare pentru ca nu sunt obisnuiti cu bunatate, intelegere, iar dupa citeva incercari vor reactiona altfel. Incearca.
Joc de poker? Nu exista. Ingerii doar pling de nereusitele noasre iar demonii se bucura. Dumnezeu a creat, insa liberul arbitru este al nostru si cindva tirziu...karma nu reprezinta decit suma totala a tuturor gindurilor, cuvintelor si actiunilor bune sau rele.....bagaj carat din viata in viata. Ne pedepim noi insine, nu "EL". Culegem ceea ce am semanat mai devreme sau mai tirziu, acum sau in alta viatza si asa mai departe. Secretul?...a depasi impulsivitatea prin a triumfa deasupra mediocritatii constante.
A ne inchina in fata ABISULUI stapin? De ce? Singrul abis recunoscut de mine este SINELE. Sunt EU. Cu cit ma cunosc mai bine cu atit ii voi recunoaste si pe cei cu care ma pot asocia benefic ambelor parti.
Viata asa cum este ea, este superba. Daca ploua afara,...doar ploua. Depinde de interpretarea fiecaruia daca este bine sau rau ca ploua. Picaturile de ploaie sunt atit de invioratoare. Hranesc pamintul. Acum o tipesa plapinda saracutza ar face crize daca frumosii ei pantofiori de la Versace s-ar uda. Dar cum sa ma supar pe ea cind lucrurile materiale o orbesc, o controleaza pe ea sau pe cel a carui masina nu mai luceste dupa ce a scos-o de la detaliu. Superficialitatea se plateste dar si denota lipsa de siguranta ascunsa in lucruri care se cumpara. Pacat. Le doresc insanatosire grabnica si le-as propune ca odata cind considera ei de cuviinta sa aprinda o luminare nu neaparat la Biserica, in casa sau la birou, nu conteaza unde. Este Biserica interioara care face diferenta. Sa o aprinda si sa conecteze la ea ca la sursa de energie, de lumina care este si sa proiecteze prin ea in univers o ruga de bine pentru oricine alt cineva inafara de ei insusi iar mai tirziu pentru propriile lor rugi sau multumiri. Ar fi un inceput.

Numai bine.
#160776 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...