Companion de drumetie

Sfârşitul verii e undeva în prima decadă a lunii august. O zi aparent identică cu oricare zi a acelei săptămâni. Soarele încă nu şi-a scurtat perceptibil prezenţa, lumina lui mai îngroaşă mierea în struguri, albinele nu au obosit de flori, doar ţăranii spun înţelept că vara s-a terminat. E apexul creşterii, după care tot ce defineşte natura coboară molcom spre pârg. Frunzele încă nu presimt vânturile toamnei, greierii nu caută cutii pentru viori, iar ochii noştri de orăşeni nu descoperă abateri în harfa firelor de iarbă. Doar ţăranul o simte, doar în el pulsul naturii bate nealterat.

De multe ori, m-am întrebat cum am putea conştientiza apexul unei iubiri, căci şi iubirile se supun aceleiaşi legi înţelepte. Cum am putea simţi acea primă notă subtilă, uşor discordantă pe claviatura sufletului, care, deşi nu ameninţă, e primul semnal.
Niciodată nu suntem pregătiţi pentru coborâş, încă savurăm cu mare intensitate peisajul din inimile noastre, micile variaţii de culoare, temperatură, şi reproşurile le ignorăm cu nonşalanţă, iar toamna, ca să nu mai vorbesc de iarnă, sunt anotimpuri ce caracterizează doar iubirile altora.
Când devine acel golf liniştit al braţului bărbătesc, în care doarme capul iubitei, o coroană fierbinte, apăsătoare? Când apropierea dintre buze cere libertate? Când bate orologiul clipa? Ce colorează nepăsarea din talgerul balanţei pe care ne cântărim iubirea? Când începe acest sentiment să se usuce uşor sub presiunea latentă a reproşurilor nerostite, a frustrărilor nedigerate, sau a speranţelor nepolenizate de albinele promisiunilor?
Acest moment nu îl putem defini decât extrem de rar folosind un verb la timpul prezent. Din perspectiva săptămânilor, a lunilor sau, uneori, chiar a anilor, putem retrăi esenţa sentimentului trăit acolo pe vârf, unde fericirea a atins efemer cota perfecţiunii şi care atunci, în clipa istorică, părea doar un pas în şirul sutelor de paşi. Drumeţii fără hartă pe creasta muntelui.
Încet, foarte încet, mişcarea lentă spre final străpunge straturile protectoare ale argumentelor raţionale cu care ne înfăşăm temerile că povestea noastră de dragoste îşi pregăteşte concertul de adio. Trupurile se mai topesc în flăcări de pasiuni, săruturile nu sunt ofilite, conversaţiile nu poartă încă flori de mucegai, dar sufletul simte o oboseală care cerşeşte odihnă.

Se pare că femeile sunt mai dotate de natură decât bărbaţii să simtă această clipă, să aibă prima temere de doliu emoţional. Un gest neatent, o vorbă nesăbuită, o plecare de câteva zile, un sfârşit de săptămână în singurătate sau migraţia unei fior de dragoste spre ură sunt semnale ce cristalizează îndoielile în certitudini.
Mai încet sau mai repede, căci fiecare iubire are flacăra ei, lumina dintre noi devine mai suavă, mai transparentă, mai greu de vizualizat.
Unii îşi apără iubirea, punând esenţe preţioase peste plăpânda şi neliniştita petală de foc. Speranţe deşarte. Tumultul vieţii, în faza asta, e potrivnic şi înăbuşă focul ultimei îmbrăţişări în jăratec, ca mai apoi vântul despărţirii să împrăştie nemilos cenuşa ultimului sărut.
Alţii, mai înţelepţi, privesc drumul parcurs împreună şi se bucură, nu pentru că l-au încheiat, ci pentru că l-au trăit intens cu un companion de drumeţie adevărat. Pentru aceştia, dragostea se stinge lin şi transcende diafan, într-un univers paralel, de unde alte viitoare iubiri îşi trag seva. Acestora le va rămâne prietenia, încrederea şi căldura din suflet, precum şi o imensă capacitate de a dărui.
În acea secundă sacră a înţelegerii, e timpul potrivit să ne apropiem mâinile pentru o ultimă atingere şi să ne spunem cu un zâmbet pe buze la revedere şi pe curând, într-o altă încarnare.