iluzie 1

E ora opt şi cafeaua aşteaptă în ibric să i se aşeze zaţul. Între timp mă uit pe fereastra de la bucătărie la crengile schiloade, care-mi bat cu degete noduroase în geam. Ascult Astor Piazzolla. Toamnă la Buenos Aires. Senzaţie de vânt rece, de frunze ude lipite de pământ, de asfalt, de suflet. Vioara ca un şfichiu de bici. Pun pe masa două ceşti... O să ieşi de la baie cu prosopul înfăşurat în jurul mijlocului, cu părul lipit de tâmple, atât de prezent fizic, atât de viu... O să-mi zâmbeşti absent, privind peste mine, ştergându-mă din dimineaţa ta, astăzi, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca în ultimele luni... Aud uşa de la baie. Torn cafeaua în ceşti şi mă închid într-un strat protector de indiferenţă afişată. Ai intrat. Te apropii. Mă iei în braţe. Mă săruţi pe ochi, ca o părere. Nu ştiu ce să cred. Nu ştiu cum să reacţionez. Stau încremenită, mută, nefericită. O rază palidă de soare taie încăperea pe diagonală, jucându-se cu firişoarele de praf ce plutesc puzderie în aer, aurindu-le.

iluzie 2

Mă uit de câteva minute bune la tablou. Lumina cade prost. Bate pieziş în geamul protector. Mă dau puţin mai la stânga. Portretul abia se distinge. Figură aspră, bărbătească... Ochii înfundaţi adânc în orbite. Dar ce caută acolo livada aia în floare ? Sau e o magnolie ? Trece pe lângă mine o pereche mai în vârstă. Domnul, înalt, cu păr cărunt, se oglindeşte pentru o clipă în sticla tabloului meu. Revin la portret. Nu se vede mai nimic... E magnolie, clar, nu livadă. Mi s-a părut doar.
În jurul meu se stinge încet forfota vernisajului. Încă îmi bâzâie în urechi speach-urile celor doi critici. Au aerul ăla vag plictisit pe care şi-l iau mediocrităţile când vor să-şi dea importanţă. Artistul stă de vorbă într-un colţ cu un grup de admiratori. Lumea începe să plece. Pe masa improvizată într-un colţ al încăperii, cupe goale de şampanie şi platouri purtând firimiturile micului festin - tartine cu caviar – stau mărturie a trecerii publicului prin cercul imaterial al viselor de pictor surprinse în culori ireale, diafane de mâna asta plină de har.
Nu ştiu ce mă ţine ţintuită în faţa chipului ăstuia... Doamne. Cred ca am halucinaţii. E viu. Se mişcă. Zâmbeşte pentru o fracţiune de secundă... Da. Pricep. Îmi vine să râd. Ce portret ? N-avea cum să fie. Mă întorc brusc, pregătită să-l apostrofez pe tulburătorul apelor tabloului. În spatele meu nu e nimeni...
Lumea se scurge încet spre ieşire. Ies şi eu. Seara se lasă ca o pleoapă transparentă peste ziua care se stinge moale, cu reflexe de miere de salcâm. Singură în mulţimea pestriţă a oraşului zâmbesc unei imagini incerte...

iluzie 3

Abia ating clapele pianului. Le simt viaţa pulsându-mi sub degete. Ca o mângâiere. Un început de poveste. Dupa amiază de mai, o ploaie caldă. Pe sub copacii înverziţi. Stropi rari atingându-mi obrazul. Mapa cu partituri în mâna stângă, umbrela în dreapta, nedeschisă. Respir nesatulă aerul cu miresme de iarbă udă. Sunt toata numai simţuri, pipăi lumea, o sorb, o adulmec. Păşesc dezinvolt prin parc, fără gânduri, fără amărăciuni, plată şi senină. Fără termen de comparaţie. Exist pur şi simplu, pas cu pas, bătaie de inimă după bătaie de inimă. Sunt doar ritm înscris în ritmul universului.
- Nu ştiu cum îl cheamă, ce învârte. Dar pot afla dacă te interesează.
- Da, te rog ...
- Bine. Te caut eu. Cum aflu. Doar că va trebui să ai un pic de răbdare.
- Nu te zoresc. N-am nicio grabă.
Ceva m-a readus la nivelul existenţei cotidiene. Da. Mi-am scăpat umbrela într-o baltă. Amintirea discuţiei de ieri cu Mary izbucneşte cu tăria unui pocnet sec de capac de pian lăsat peste claviatură. Am minţit, evident. Mor de nerăbdare să aflu cine e. De când l-am văzut la concert şi apoi, după spectacol, la restaurant, nu-mi pot lua gandul de la el. Mă comport ca o adolescentă întârziată. A salutat-o pe Mary cu o uşoară înclinare a capului, arborând un zâmbet distant. Dar deşteapta asta habar n-are ce-i cu el, nici de unde îl cunoaşte. La câţi bărbaţi învârte pe degete, unul în plus sau în minus nici nu contează. Aşa e Mary, cam frivolă.
Mă aplec să-mi ridic umbrela. În acelaşi timp cu mine se mai apleacă cineva. O ridică, o scutură şi mi-o întinde, cu un zâmbet oscilând între amuzament şi distanţă superioară. E el, evident. Nu e o surpriză pentru mine. Nu m-am gândit nicio clipă că-l voi întâlni. O ştiam dincoace de gânduri. Era acolo, în ritmul respiraţiei mele, în mirosul de iarbă udă, în seninătatea mea plată. Stă în faţa mea şi nu se dă dus. Nu spunem nimic. O luăm înainte pe aleea udă, unul lângă celălalt. Acelaşi ritm, aceeaşi respiraţie calmă. În urma noastră coroanele copacilor se închid într-o boltă verde cu bobiţe stralucitoare de ploaie caldă.
Sub mâinile mele claviatura prinde brusc viaţă. Lovesc clapele cu putere, cu furie aproape. Afară, ploaia rece de noiembrie îmi bate în geam cu mii de picături sarabanda monotonă a toamnei.