Albastră

Azi sunt albastră până-n măduva gândurilor,
lângă tâmplă mi se zbate un răsărit târziu –
mi-aş măsura inima cu paharul tăcerilor
în care am uitat să te mai ştiu.

Şi-i vara dulceagă în felinare, iubite,
privighetorile-şi scutură guşa în triluri nebune,
noi nu avem curajul să trăim nici azi,
n-o să avem puterea să murim nici mâine.

Dar ia-mă-n palme, sunt doar praf de cuvinte,
chiar de-ar fi să-ţi ard sângele îndelung...
Dintre toate poveştile lumii,doar pentru-a noastră
zilele rostuite de zei nu ajung.

Ia-mă pe buze,sunt otravă şi miere,
am gust de mure şi de trandafir,
şi-apoi uită-mă-n coltul stâng al zării,
să mă deşir acolo, fir cu fir.

Lasă-mă ploilor şi nopţilor albe,
lasă-mă amarului din verbul “a fi”,
aşază-mi încet şi tandru pe umeri
crucea din “ a şti” şi “a iubi”…

Azi sunt albastră până-n marginea lacrimii –
te-aş pierde de mine într-o scoică hoinară,
într-un corn de inorog, într-un murmur…
ori mai departe, în Steaua Polară.



copyright Adriana Lisandru