Jurnal de bord (2)

Sunt în aer de când mă ştiu. Văzduhistă.


Lumea s-a aşezat deja pe făgaşul ei. S-a făcut lumină. Nacela mea îşi aruncă umbra pe norişorul din dreapta. Seamănă cu o lădiţă de zestre. Plină de comori. Un pumn de cireşe, legate două câte două, cercei pentru zile de sărbătoare. O scoică roz sidefie cu marea înscrisă în pliurile sale. Un sextant pentru marinarul din mine, pornit cu o corabie-nălucă prin apele învolburate ale cerului. Fotografia ta. Un dicţionar latin-român, să fie acolo, în caz de nevoie imperioasă de întoarcere la matcă. Un guleraş de dantelă, care nu mi se potriveşte la nimic, dar care e atât de delicat încât nu mă pot despărţi de el. Trei boabe de piper într-o punguliţă carmin de mătase. Pentru descântecele mele. Două semne de carte, unul negru şi unul alb, de pus pe rând între paginile zilelor albe şi negre. O pernuţă de ace fără ace. Un domino pentru balurile mascate astrale, luat de la o casă de amanet pe mai nimic. O altă fotografie a ta. Un număr din Dilema Veche. Un sipet încrustat cu sidef. Gol. Pentru răvaşele neprimite încă.


Îmi place să umblu hai-hui. Fără ţintă. Cu gândurile luate aşa cum vin, bulucite sau răsfirate. Cu stări schimbătoare după culoarea orei. Cu senzaţia de curgere lină, liberă, sans entrave. Singură, în lumina de amurg ca o frunză galbenă, pe o alee de parc acoperită cu multe frunze galbene. Frunză galbenă şi eu... Sau pe străduţe anonime, cu case cuminţi, albe, pitulate între flori nalte şi copaci pitici.


Stau în nacelă ca în cerdac şi privesc lumea trecând...


Zbor. Cu gândul întors către tine. Mă întreb cine eşti. De unde vii. Încotro te îndrepţi. Astăzi nu mai eşti cel de ieri. Mă uit la tine şi nu te recunosc. Locuitor al altei planete. Toate firele care păreau a ne lega stau să se rupă. S-au subţiat. Uneori am impresia că tragi anume de ele. Ca şi cum te-ai simţi prins într-o capcană din care vrei să te smulgi. Iar eu nu ştiu dacă să le înnod, sau să le tai. Doare oricum.

Zi de lins rănile.


Am luat altitudine. M-am despărţit de eul meu întunecat, măcar pentru o bătaie de pleoape. Ştiu că stă pe aproape. Nu mă pierde nicicând complet din vedere. Partea mea luminoasă surâde însă acum dimineţii. Şi dimineaţa îmi întoarce surâsul ca un norişor alb răzleţit pe un cer pur şi albastru.

Duminică. Dolce far niente. Pe bancă, în parcul meu, faţă în faţă, din nou, cu puiul de mesteacăn. Ca un mânz, zice V. Fragil şi totuşi puternic. Plin de frunze, galbene, e drept, în vreme ce copacii din jur sunt aproape goi. O minune. Îi vorbesc şi îmi răspunde cu un foşnet abia perceptibil. Ştiu că mă aşteaptă să vin. Ştiu că se bucură să mă vadă.
Incredibilă toamnă. Blândă. Însorită. Nesfârşită...