Spuneai odată că ţi-e teamă de felul meu de a citi oamenii ...

Aş fi putut să încerc o viaţă întreagă să te citesc şi n-aş fi reuşit dacă o întâmplare simplă nu mi-ar fi desenat, într-o schiţă simplă, esenţa fiinţei tale.

Dacă n-am fi venit până aici, la marginea mării, n-aş fi înţeles de unde vine tristeţea ta. Am avut pentru o clipă imaginea puterii tale în van risipite.

Ai ridicat în pumn o grămăjoară de nisip; ştiu, senzaţia e teribilă ... am trăit-o ... atâtea fire care închid în ele atâtea vieţi mărunte şi atâtea sute de ani.

Priveai departe în larg şi-n nemişcarea ta păreai o zeitate a mărilor. Te priveam şi nu reuşeam să-mi explic emoţia bruscă ce m-a cuprins ...

Am alungat gândurile ce mă copleşiseră în timp ce te priveam şi m-am întrebat de ce îţi place să te risipeşti în gesturi şi întâmplări mărunte.

Ştiu că ţi-e teamă să priveşti în adâncul tău şi atunci când o faci, nu vezi decât răul pe care-l accepţi ca pe adevărata ta natură.

Acum priveşti spre larg şi într-un gest involuntar, strângi în pumn nisipul ... dar pumnul strâns mai tare şi mai tare face să ţi se scurgă printre degete firele de nisip ... aşa se risipeşte bogăţia şi puterea ta.

Trăieşti iubiri de-o vară sau de-o seară şi-ţi pare că acele minunate întâmplări sunt totul pentru tine.

Dar vine o zi cu singurătate chiar dacă eşti înconjurată de amici, o singurătate interioară care este cumplită şi apăsătoare şi de care scapi cu greu.

Înţelegi pentru puţin timp că nu este o soluţie a vieţii să treci din iubire în iubire ca un fluture rătăcitor.

Şi măcar dacă ar fi cu adevărat iubire dar de fapt nu sunt decât emoţii trecătoare sau mai puţin simple necesităţi fiziologice, ca foamea sau setea.

De-aş plânge toate întâmplările greşite din viaţa ta m-ai confunda cu marea.

Tu vei pricepe că ai greşit atunci când va fi prea târziu să mai schimbi ceva. Vei trece de sute de ori pe lângă un om despre care nu vrei să ştii dar va veni ziua în care vei înţelege că ar fi trebuit să te opreşti ...