Sunt în aer de când mă ştiu. Văzduhistă.

M-am trezit cu noaptea în cap. E încă întuneric. Hai să recapitulăm visele de dincolo de trezie. Se făcea că mă aflam pe o păşune şi călcam prin ierburi înalte. Dar păşunea nu e verde, ci neagră. Fire negre de trifoi ? fire negre de lucernă ? Mă aplec şi las să se urce pe degetul arătător al mâinii drepte o buburuză. Infimă. Roşie. Cu punctişoare negre. O minune cu picioruşe delicate. Se alintă, luând-o agale prin palma mea, urcă muntele lui Venus, coboară apoi spre încheietură. Se opreşte. Ezită. Şi brusc îşi ia zborul.
Pe al doilea nu-l ţin minte. Păcat. Era mai luminos. Cu atât am rămas. O senzaţie puternică de transparenţă şi de unde. Vis acvatic.
Al treilea e foarte clar. Sunt copil. E iarnă. A început să se întunece. Stau în faţa unei porţi înalte, deschise. O aştept pe mama, care trebuie să coboare. Mergem la bunici. Şi nu înţeleg de ce, mă doare sufletul. Parcă ştiu că Moş Crăciun n-o să vină anul ăsta. Mama întârzie. Prin faţa porţii trece o femeie. Se opreşte, mă priveşte lung, caută ceva prin buzunar. Îmi întinde o bomboană învelită în staniol auriu. Nu ştiu ce să fac. Noroc că vine mama. Mă ia de mână şi femeia dispare. Pornim. Arunc o privire în urmă. Bomboana străluceşte palid în zăpada de pe trotuar.

I’m so happy /’cause you’re so happy. Ce simplu pare... De fapt e doar simplist. Topire în celălalt. În loc de contopire. Fericirea e în doi, nu în unu.

Am intersectat un avion ce zbura la mică înalţime. Politicos, mi-a dat prioritate. I-am mulţumit cu o fâlfâire de eşarfă de culoarea grâului copt. Şi cu un gest vag de salut. Am alunecat apoi prin faţa lui şi el şi-a ţinut respiaţia preţ de câteva secunde, ca să nu-mi tulbure echilibrul.

Astăzi nu se întâmplă nimic. Niciun gând, niciun rând scris ... Linişte. Prea multă, nesfârşită, toantă. Cred că am să-i pun o torpilă. Măcar să facă buf.

Mai ţii minte când ne-am văzut prima oară ? Când ne-am scris prima oară ? Când m-ai apostrofat prima oară ? Şi de ce ?

A venit toamna. Acoperă-mi inima cu ceva.
Cu palma, să-i simţi zborul de colibri.
Cu surâsul, să-ţi simt căldura.

În oglindă. Şi ce chip frumos răsare. Nu-i al meu. Al meu e oare ? De la o vreme, oglinzile nu mă mai răsfaţă. Nici privirile celorlalţi...