Aseară au venit doi oameni cu nişte lopeţi
Şi m-au dezgropat pentru a nu ştiu câta oară
M-au scos din tărână, dintre ai mei,
M-au învelit în plastic şi m-au aruncat într-un portbagaj.
Timpul începuse să treacă şi pentru mine ca şi pentru cei care ma dezgropaseră
Am început să ameţesc,
Iar când portbagajul s-a închis am leşinat.
M-am trezit într-un parc, îngropat din nou
Simţeam prezenţa vechilor prieteni, a viermilor, a larvelor,
A melcilor de pământ care afânau ţărâna în jurul meu
Îmi dădeau un sentiment de siguranţă
Aveam rădăcinile amorţite încă, iar frunzele începuseră să mi se ofilească.
Cu toate acestea fotosinteza revenise la normal.
De-abia acum aud murmurul
A sute de mii de voci de oameni
Vocile celor care au inventat timpul…
Ca să întârzie,
Vuietul milionelor de maşini, al sutelor de trenuri subpământene,
Al zecilor de milioane de inimi care bat incă unele pentru altele
Sau numai pentru ele însele.
Mai aud un murmur foarte slab
Cel al copacilor din parc
E şoapta unor deţinuţi ce vor să evadeze:
Nu mai suntem demult lemn pentru cruce!