Era Maria fată mare-n sat
Şi mândră de băgă flăcăii-n boale,
Dar cel mai tare la scos şi băgat
Pe Ionel, băiatu’ lu’ Mardale,

Că dop-o vreme, timpul le-a sosit
De-nsurătoare şi de măritiş,
Cătând şi ei un loc mai potrivit
Văzându-se tot noaptea pe furiş,

Aşa că Mărioara, fericită,
Pe taică-su’ cu-o veste l-a plesnit :
-Tăticule, de nuntă-s pregătită,
Cu Ion a lu’ Mardale mă mărit !

-Cu Ionel (?!) măi fată, nu se poate !
Am un secret de nimeni cunoscut :
Îţi este…cum să-ţi spun, jumate frate
Dintr-un păcat, cu mă-sa ce-am făcut ;

Când auzii Maria, ca şi coala
De albă se făcu, da’ ce şocată (!)
La mă-sa se opri, cu capu-n poală
Şi-n lacrimi îi vărsă povestea toată ;

Rămase mă-sa poză, nemişcată,
Aşa ceva fiind neortodox,
De-al ei bărbat, să fie înşelată
Cu chioamba lu’ Mardare-i paradox (!?)

“Da’ ce a fost, a fost”, îi zise ea,
“Şi din tot răul, bine o să iasă,
Cu Ionel, te poţi dar, mărita,
Că nu ţi-e frate cum nu-s io mireasă :

Cu ani în urmă, venind de la vie,
Făcui un mic păcat, cu un flăcău
Şi-acest secret, numa’ Mardale-l ştie
Că el este de fapt…tăticul tău !"