Din jurnalul de călătorie


Flash

A dat cerul în blide şi a vărsat tot laptele norilor peste satul adormit, genele ude îmi sunt grele, eram aici când s-a revărsat cerul. Si nu văd nimic, nimic, albul cerului e ca albul ochiului. Am pierdut orice reper, nici măcar nu mai pot intui conturul munţilor, deşi ştiu, cât de bine ştiu, că sunt tot aici, în acelaşi loc! O ştiu după atracţia nestăpânită de a urca! Si casa cu obloanele albe şi palmierul verde, neclintit, sunt tot aici! O simt după mirosul de fum şi după tânguirea frunzelor ca nişte braţe lăsate în jos, ca într-o imperceptibilă rugăciune spre pământ! Numai noi, oamenii, ne rugăm privind în sus, spre cer... „Aş vrea să văd o singură lacrimă înghiţită de pământ... Toate apucă, pe căi necunoscute noua, în sus.”- Cioran
Si îmi amintesc foarte bine că ieri, nu mai departe de ieri, am facut un experiment: am închis un ochi, ochiul stâng şi apoi am întins mâna dreaptă şi, cu degetul arătător, cel cu care imi ating rana deschisa sub umărul stang, am atins coama supusă a munţilor, am desenat copacul din grădina cu frunze uscate, am atins până şi zborul păsării, vă spun, cu un ochi închis, poţi să delirezi atingând totul în jurul tău, până când ţi se topesc buricele degetelor de plăcere şi ochiul nu mai poate vedea de fericire! Doar atât, cu un ochi deschis şi un deget întins, ai totul!
Dar azi, în această dimineaţă, ca un fluviu alb de lapte gros, nu mai văd nimic! Sunt în satul fără contur, fără nume, sunt în nor! De fapt, mă întreb dacă sunt cu adevărat!
Mă îndoiesc că sunt, dar cuget!
Tot ce pot vedea, este propria mână pe care a căzut un păianjen mic, alb tot, nici nu am mai văzut aşa ceva! Si l-am primit în palma mea deschisă, cu care împingeam norii şi lui i-a plăcut şi a început să umble în sus, în jos, până a adulmecat firul vieţii şi a mers pe el grăbit, ca pe firul lui subţire de păianjen şi dintr-o dată s-a oprit! Nu ştiu dacă s-a oprit de tot sau firul s-a întrerupt de tot, cert e, că nu am mai avut răbdare şi l-am strivit! Aşa de simplu am pus capăt îndoielii!
Ochii umezi mă dor de ne-văzut! Acuma, da, am găsit acel loc de singutătate, mai singur decât toate celelalte, în care lucrurile nu mă mai pot privi deloc.„Lumea se creează în delir, căci totul, în afară de el, este o închipuire.”-Cioran. Dar le simt, şi parcă şi prezenţa lor mă doare, mă complic din ce în ce mai tare! Am să închid ochii, deja am ne-văzut totul! După un timp, indecis, din nou i-am deschis, pe amândoi o dată şi satul s-a deschis şi el în faţa mea, ca un ochi rotund de fată, curat, limpede, clar, care vedea lumea pentru prima dată, ca si mine!