Totul a inceput cu un usor gust de tarana in gura...
"Hmmm..., e de la viata asta amara", mi- am spus...
Insa gustul devenea pe zi ce trece mai intens.
Apoi, cand sa ma spal pe fata intr-o dimineata,
Am constatat cu stupoare
Ca mainile mi se transformasera pana pe la coate...in lut!
"Va trece, cu siguranta va trece! Voi sta cuminte in casa si va trece!"
Dar n- a fost asa...
In fiecare zi inca o parte a corpului meu se preschimba in lut...
La inceput am zis ca- i o gluma, mai apoi am inceput sa ma framant...
"Cum o sa ies eu asa in lume?"
"Ce vor spune ceilalti?"
A trebuit sa ma accept...
Insa ma uscam din ce in ce mai tare...
Si imi era din ce in ce mai greu sa respir, sa merg...
Cel mai greu imi era sa zambesc...
Zambetul meu devenise o crapatura hidoasa de pamant galben uscat...
Pana si ochii mei erau de lut...
Si se uscasera si ma dureau ingrozitor, pentru ca nu mai aveam lacrimi...
Trupul meu devenise el insusi un monument al durerii, parca!
Doar inima, da, doar inima se incapatana cu tarie sa ramana in viata...
Si batea tare- tare ori de cate ori te gandeam,
De imi era frica sa nu cumva sa imi sparga pieptul uscat...
Si inevitabilul s- a produs...
Intr- o zi m- am izbit de lumina ochilor tai...
Nu te mai vazusem de mult...
(Oare de la asta sa fie transformarea mea ciudata?!)
Si inima a tresarit atat de tare, incat, in drepul ei,
a aparut o crapatura si o dara mica rosie
...de sange...
Pamant ce esti,
De ce iubesti...?!