in acea dimineata il trezisera razele soarelui. se chinuise sa inchida cat mai bine jaluzelele, dar cateva raze reusisera sa se strecoare pana pe pleoapele lui, intrerupandu-i prematur somnul si visul. dupa cateva fractiuni de secunda, uitase deja despre ce visase. uitase orice detaliu, dar ramasese cu aroma sa in suflet. doua priviri in jur i-au fost de ajuns pentru a-si aminti unde se afla. acasa. ma rog, in acel loc pe care momentan il numea acasa. de fapt, singurul "acasa" pe care il cunostea era acolo, in bratele ei. oare ce se mai intamplase cu ea? isi alunga violent acea ratacire a gandurilor si cazu din pat. inentionat. se ridica, isi puse slapii si se indrepta spre acea regiune a garsonierei pe care o numea bucatarie. cafea la filtru. era filtrul ei, i-l lasase cand plecase. ar fi vrut sa il roage pe el, pe acest obiect inanimat, sa o aduca inapoi, sa ii sopteasca ca inca o iubeste, sa ii spuna orice, doar sa o aduca inapoi in bratele lui.
azi ar fi trebuit sa picteze ploaia pe acea panza, care dealtfel mai avea mult pana a fi terminata. de ce sa adauge acum ploaia? pentru ca nu mai stia ce altceva sa faca, intre cladirile gri, oamenii in salopete, doar vreo doi cu umbrela, nici macar un singur cuplu. stia el de ce. pentru ca pe pamant nu mai existau cupluri. le inghitise orasul pe toate. le ucisese dragostea. cuplurile erau acum formate doar de oameni singuri, pustii, grupati cate doi. nu ar mai fi putut exista cupluri sau iubire, nu fara ea.
isi lua pensula si desena liniile verticale ce reprezentau stropii. cate unul. intotdeauna cate unul, razlet, singur, fara tinta. la fel ca oamenii de pe strazile pietruite ale orasului. mergand fara tinta. toti striviti de rutina, plafonati fara a o stie, toti lucrand pentru sistemul monstruos ce ii va ineca in gri. si el, el care nu se conforma. pentru ca nu ii pasa de ce i-ar fi putut face orasul. pentru ca nu mai avea ce sa ii ia, pierduse deja totul. o pierduse pe ea. cu multa vreme in urma. dar durerea era la fel de prezenta acum ca si in acea dimineata, tot insorita, cand gasise biletul.

"emil, nu stiu ce sa mai fac. nu stiu ce te astepti sa fac, dar eu nu mai pot continua asa. nu mai pot locui langa tine, aici, fara nici un viitor, fara nici o tinta. pur si simplu ma sufoc. te iubesc. plec."

de atunci viata pentru el isi pierduse orice valoare. acum locuia aici, chiar in orasul acesta blestemat care i-o luase. din cand in cand o mai vizita pe vecina de palier. era ok, faceau dragoste. si atat. sex. poate ca pentru ea era mai mult, paote ca el era singurul client care nu platea, poate ca ii spusese ca o iubeste, dar toate astea nu contau pentru el. spunea prea usor aceste cuvinte, pentru ca nu mai insemnau nimic acum. stia ca vidul pe care il simtea nu mai putea fi umplut decat de ea, si ea disparuse pe acele stradute pietruite ale monstrului. ale orasului.

Si totusi, acea dimineata era diferita. In acea dimineata se simtea aproape uman. Dupa ce filtrul ii facuse cafeaua asa cum, pe vremuri, doar ea stia sa o faca, cand isi aprinse tigara aceea de dimineata, cu soarele acum stralucind peste toate hainele de pe jos, peste asternuturile murdare, peste parul lui netuns si printre firele de barba, ii era clar ca urma sa fie o zi mai buna decat precedenta. In timp ce aseza liniile albe pe panza arunca deodata pensula si isi scoase una noua, pregatita special, si incepu sa picteze frenetic. In continuare nici un cuplu, dar nuantele de gri erau mai vesele.
Azi nu se va duce la studenta de alaturi, azi se va plimba. Azi va incerca sa regaseasca acele oaze de liniste din interiorul monstrului de beton si metal pe care le descoperise impreuna cu ea. Azi va renunta la a fuma pentru a savura un ceai pe undeva. Deocamdata se multumea sa isi mai admire in tacere blugii mulati patati de vopseluri pastelate in timp ce in mintea lui incepea sa incolteasca un gand referitor la vechiul rucsac si un cuvant scris in litere mari pe un varf de munte: brasov.
Patura, ceilalti blugi si o geaca mai groasa, din vremurile bune. Ingramadite in rucsac. Iar acesta in spate si tigarile ingramadite in buzunar. Se strecura pe langa usa administratorului si apoi fugi spre metrou. Si gara. Si tren. Si drum.
In compartiment era un cuplu ce ii amintea de ei doi, de ea, de zambete si lacrimi, si mai era o fata de o varsta nedeterminata. Nu ii era in fire sa inceapa conversatii cu persoanele din trenuri, tocmai de aceea avea un vechi casetofon cu casti la care asculta invariabil singura caseta ramasa, si anume cea cu lacrimosa. Dupa ce o asculta de vreo doua ori opri micul casetofon. Barbatul il intreba: “ce asculti?” “rock”, raspunse el sec. Barbatul zambi si repeta: “ce anume?” zambi si el. “lacrimosa”. Apoi se asternu din nou tacerea. Dupa trei ore de mers cu trenul ajunse in partea drumului unde incepeau sa se vada munti. Ii iubea. Pe toti. Erau singura lui legatura cu trecutul, cu inocenta salbatica a copilariei, cu ramasitele zambetului. Se retrase pe culoar pentru a fuma si pentru a putea plange de prea multa iubire si de prea mult gol. Pentru a putea plange de munte, in tacere, in solitudine, asa cum fusese invatat.
La un moment dat langa el veni fata de varsta nedeterminata. “oare daca te plimbi acum pe creasta te poti bronza?” “nu stiu, cred ca totusi e prea frig. Dar, tot ce se poate”, isi sterse el o lacrima. “stii ca pe aici pe undeva a fost vila lui ceausescu? Aici era, nu?” “da, pe aici parca stiam si eu”. Mintea. De fapt, nu avea nici cea mai vaga idee. De fapt, ar fi vrut sa fie lasat in pace. De fapt, era prea salbatic pentru a accepta o vorba buna dezinteresata. De fapt, orasul ii furase deja inocenta. Schita un zambet. Ajuns in brasov, prima tinta a fost creasta. Trecand, bineinteles, prin piata sfatului. Nu s-ar fi putut altfel. Ii venea sa urle de durere cand a trecut pe langa biserica neagra, pe langa bordura unde, odata, se odihnira amandoi. Unde el ii facuse o poza. Chiar la inceput. Chiar cand o iubea atat de tare si atat de secret, pentru ca nu ar fi vrut niciodata sa strice prietenia.
Acum nu mai folosi telecabina. Urca pe jos, desi toata lumea stia ca sunt ursi. Nu se temea. Sau, poate, isi dorea sa fie atacat. Poate vroia doar sa vada daca se bronzeaza. Poate vroia sa nu mai aiba dorinte. Poate vroia sa vada daca drumul si-a pastrat efectul lui tamaduitor. Ajuns sus, isi pierdu privirile in zare. Acea zare, odata fundal pentru singura femeie pe care o iubise, acum era pustie. Cu greu, isi scoase inelul de pe deget si il lasa acolo, pe o ruina. “sa il ia cine vrea”, si-a zis, “mie nu imi mai foloseste”. A regretat instantaneu, dar l-a lasat acolo si a plecat. Pe jos, pe un traseu aproape uitat, spre poiana. Prin padurea lipsita de oameni. Se auzeau din cand in cand ursi, uneori foarte aproape. Ii era teama, dar stia ca nu e cale de intoarcere. Mergand pe o stanca, deodata vazu o miscare undeva jos, la parau. Erau doua caprioare, venite sa se adape. Erau doua. Doua... cuvantul avusese in el un ecou neasteptat. Normal ca erau doua, doar asta e firea lucrurilor. Orasul inca nu se intinsese atat de mult. Inca nu ii murdarise pe cei salbatici. Dar pe cei de acolo ii strivise fara mila.
Dupa multe ore ajunsese in poiana. Si se simtea murdar, nu pentru ca avea noroi pe bocanci, ci pentru ca restul lumii avea pantofi de lac. Se simtea murdar pentru ei, pentru ca ei erau prea prosti sa se simta astfel. Si-a platit autobuzul inapoi spre brasov, iar apoi trenul pana in marele oras. “omul sfinteste locul”, se gandi. Isi dorea sa moara. Nimic nu sfinteste, decat iubirea. Ea sfinteste totul.