eu sunt amantul vagabond mereu
ce calc pe buzele-ti înciresate
si mã încurc -nemernic derbedeu!-
în aurul întunecat din pãrul tãu
si-n ochii tãi ca douã nestemate.

eu sunt -sã nu mã bei cu cana!-
fântâna ta cu apã vie
iar unda mea îti rãcoreste geana
si-ti înfioarã sânii pe sub ie.
*
ce-am sã te fur o datã, Cosânzeanã,
si-am sã te duc în satul meu
ca sã-ntelegi si tu ce-nseamnã
tãrâm uitat de timp si Dumnezeu.

acolo-s oamnenii mai blânzi, mai buni
iar ploaia parcã-i de mãtase
si sunt castele de furnici pe sub goruni
si toate-s, Cosânzeano, mai frumoase.

în satul meu si iarna si furtuna
sunt dulci ca pruncul alãptat la sâni.
mosnegii povestesc la foc într-una
si Voinicel se-ncaierã cu zmei hapsâni.

acolo sunt copacii în pãdure
mai desi ca boabele pe un ciorchine
la fiecare pas e câte-un rug de mure
iar moartea ne-a uitat si nu mai vine.

când te-oi fura- mai fatã- am sã te ascund
în cea mai despletitã poenitã
unde un râu danseazã gol în prund
iar cerbii au pe coarne coronite.
*
si pot sã fac acestea toate
cãci sunt amantul vagabond mereu
ce calc pe buzele-ti înciresate
si mã încurc -asa sunt eu!-
în aurul întunecat din pãrul tãu.

si de ti se-nfioarã sânii pe sub ie.
cãnd apa crudã-ti rãcoreste geana
sunt eu! -fântâna ta cu apã vie-
si nu cumva sã nu mã bei cu cana!