M-am aşezat în mijlocul străzii, lângă semafoare
cu un bec verde în mâna dreaptă
şi cu un bec roşu în mâna stângă;
în funcţie de culorile semaforului
becurile din mâinile mele pâlpâiau intermitent.
În primul an nu m-a luat nimeni în seamă
apoi, observând alţii că arăt destul de bine
cum stau aşa, cu becurile în mână lângă semafoare,
mi-au urmat exemplul – în fiecare zi câte unul –
...............................................................................
..............................................................................
..............................................................................
Astăzi, de la trei ani copiii sunt învăţaţi
ce mimică se cuvine să aibă în fracţiunea de secundă
scursă între stingerea becului verde
şi aprinderea becului roşu,
planeta văzută de sus
e o pâlpâire continuă de verde şi roşu
iar între oameni şi becurile pe care le ţin în mână
nimeni nu mai poate face vreo diferenţă;
eu însumi sunt astăzi un filament
aprins fără discernământ.
În ultimele zile ale anului acestuia,
privind dezolat spre Sistemul Solar
i-am intuit cu o claritate dezarmantă
pâlpâirile de roşu şi verde;
Poemul se termină aici, urmând ca fiecare dintre voi
să-i lipească o etichetă oarecare
din care nu vor lipsi, bineînţeles,
nuanţele de verde şi roşu.