-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

norman manea si romanul lui "a cauta"


de stefana la: 14/12/2006 16:44:00
modificat la: 17/12/2006 20:42:46
taguri: Eseuri 
voteaza:

Una dintre metaforele emblematice ale lui Norman Manea, care dă şi titlul unui volum de interviuri de-ale sale, este casa melcului. Jocul dintre sensul implicit şi cel explicit consolidează o imagine pregnantă, o imagine-burete, care absoarbe semnificaţii şi care, dacă e descompusă, rămîne cu aceste semnificaţii primite.
Norman Manea e melcul care nu are decît cochilia din spate, casa de o duritate mai mare decît cea a corpului său. Casa e limita şi infinitul său, spaţiul constrîngător al definirii identităţii sale şi posibilităţile infinite ale sustragerile de la aceste constrîngeri. Casa e trecutul său şi limba sa, legată organic de ceea ce înseamnă trupul „spiritual” al scriitorului.
De această cochilie, intuită ambivalent ca limită şi posibilitate nelimitată, aminteşte Întoarcerea huliganului, al lui Norman Manea. De fapt, toate metaforele directoare ale cartilor anterioare sînt reluate: Clovnul Alb, August Prostul, circul. Întoarcerea huliganului este un panopticum a tot ceea ce a scris pînă acum. Nu o simplă reluare, ci o îmbinare armonică, o coagulare fluidă – sau fluidizată. Romanul e, în termeni preţioşi, un edificiu baroc, care se poate admira în toată frumuseţea lui doar de la distanţă. Detaliile, minuţios lucrate, capătă o coerenţă în apartenenţa la întreg, dar pot fi luate şi separat, căpătînd o valoare proprie, cu nimic inferioară valorii întregului.
Fragmentele se dezvoltă unul din celălalt, nimic nu pare forţat, dar toate menţin în subsidiar conştiinţa apartenenţei la întregul romanesc.
Aşa cum arată titlul – parafrazare dupa două romane ale lui Mircea Eliade - , Intoarcerea huliganului are ca pretext narativ întoarcerea în ţara natală. Întoarcerea efectivă, de o durată restrînsă, antrenează, încă de la planificarea ei, întoarceri simbolice, în trecutul autorului. Personaje diverse exprimă alternativele: întoarcerea ca stricarea armoniei cu greu obţinute sau, dimpotrivă, întoarcerea ca etapă necesară vindecării, un rău inerent binelui ulterior.
Întoarcerea în amintiri cuprinde o perioadă vastă, la nivelul acţiunii reluîndu-se întîmplări şi personaje din pozele anterioare. Amintirea întoarcerii, mai vagă, cuprinde personaje noi, enclave ale unor cunoştinţe mai vechi, urme ale trecerii timpului - a timpului comunist mai ales - .
Confruntarea cu trecutul amintirilor, cu prezentul martor al trecutului empiric, cu realitatea românească, în genere, este dificilă, aşa cum era de aşteptat. Eschiva, dacă se poate vorbi de o sustragere de orice fel – şi cred că se poate, din moment ce amintirea palpabilă a României anului 1997 pare să dispară odată cu acel caiet albastru -, rămîne aceea a ficţionalizării. Amintirile pot fi ajustate fără a fi distrusă infrastructura Istoriei. Personalizarea lor constituie, mai degrabă, o cantonare în istorie, decît o ieşire din ea. E ca şi cum melcul ar adăuga încă un strat calcaros cochiliei doar pentru a avea siguranţa existenţei acesteia.
Raportarea la experienţele regimurilor totalitare, marcante pentru copilul şi apoi adultul Norman Manea, se face totuşi în alt fel decît în scrierile anterioare. Critica nu mai e atît de vehementă – deşi ar fi îndreptăţit să fie în continuare aşa; autorul fiind cumva deasupra evenimentelor. Nu exterior, căci nu de o detaşare este vorba, ci deasupra, din locul în care se poate coborî / urca apoi mai uşor – spre deosebire de un spaţiu exterior, care presupune o perspectivă orizontală, limitativă. Autorul devine demiurg – nu romantic, ci postmodern, conştient de autoritatea căpătată prin discurs, amintirile sunt povestite într-o ordine dincolo de restricţiile temporale, amintind mutatis mutandis, de dicteul automat suprarealist, de înlănţuirea onirică a evenimentelor. Fragmente mici de realitate, incontestabile în adevărul lor istoric, sunt legate între ele într-o manieră mai puţin constrîngătoare, care le conferă veridicitate în contextul acelei înlănţuiri.
Autorul simte „deliciul” adăugării de amănunte. Gravitatea faptelor reale povestite nu este anulată, nici nu ar fi intenţia cuiva aceasta, însă viziunea autorului este echivalentă nu cu a bolnavului în convalescenţă relatînd despre infirmitatea sa, ci cu aceea a unui vindecat care povesteşte rudelor despre povara amintirii bolii de care va reuşi, cumva, să se salveze. Cicatricile se văd mai puţin decît la ceilalţi dar rămîn. Însă ele pot fi învăluite, acoperite povestind, naraţiunea personalizată le poate neutraliza inestetismul.
Ca şi în muzică, o temă cu tonuri stridente poate fi reluată şi dezvoltată în aşa măsură încît poate da ceva intens, problematic, dar plăcut auzului. Amintirile „huliganului” nu rămân doar traume personale desprinse din cele colective, ele sunt dezvoltate în experienţe plurimorfe, coerente în sine şi coerente ca întreg, de o valoare neîndoielnică.

Refugiul in limbă

Două probleme mi-au reţinut, în mod deosebit, atenţia: limba ca adevărată cetăţenie şi exilul american ca renaştere. Voi încerca să arăt în continuare importanţa lor în economia textului şi a întregii opere a lui Norman Manea, cît şi în evoluţia acestuia.
Problema evreilor de cetăţenie română nu este ridicată prima oară de Norman Manea, însă substituirea patriei cu limba îmi pare o variantă cu potenţial integrator mai mare decît altele propuse pînă acum. Nu originalitatea lui Norman Manea este centrul problemei de faţă, ci metoda pe care o personalizează. Dacă Nicolae Steinhardt se considera român prin adoptarea religiei naţionale, făcînd din religie o formă meta de certificare, Norman Manea preferă limba drept criteriu de legitimare: „Limba promite nu doar renaşterea, ci şi legitimarea, reala cetăţenie şi reala apartenenţă. A fi exilat şi din acest ultim refugiu înseamnă cea mai brutală des-centrare, arderea care atinge miezul însuşi al fiinţei ”. Limba ca singură proprietate şi ca singur gest expiator. De aceea aminteam la început de metafora casei melcului. Condiţie sine qua non a existenţei şi unica dorintă. În acelaşi timp acceptare şi revolta.
În sensul în care limba este singura cetăţenie se împletesc atît armonia revederii celor de aceeaşi limbă şi distrugerea armoniei prin înlocuirea limbii cu oamenii ce-o vorbesc. Singura limba e capabilă să ofere temei. De aceea, naratorul îşi pierde carnetul albastru, memoria empirică a întoarcerii în ţară.
Exilul ca paradis revine contrapunctic în relatarea întîmplărilor nefericite, petrecute sub cele două regimuri. Plecarea e renaştere – „şi a fost noapte şi a fost zi şi va fi ziua a doua” – iar tărîmul destinaţiei finale capătă valenţe mitice. „În paradis e mai bine decît în orice altă ţară” e un vers obsedant pentru cel care cerea, în urmă cu două decenii, viză pentru America, ţara tuturor posibilităţilor, dar care mai are valoare şi pentru actualul profesor la Bard College, o altă valoare conformă unei resemantizări a termenilor şi a experienţei profund umane trăite în aceşti ani.
Ceea ce ar putea părea un truism, America asemănată unui paradis, are o valoare personală care reuşeşte să-i dea individualitate. America drept regăsire de sine, susceptibilă de a fi singurul loc al găsirii armoniei dorite nu are banalitatea revoltătoare de film american cu eroi reînviind la nesfîrşit. Exilatul învie, ce-i drept, şi el de nenumărate ori, însă încărcătura simbolică nu lasă loc banalizării devalorizatoare.
Extinderea viziunii, dinspre spaţiul totalitar, obsedant în scrierile anterioare, în Fericirea obligatorie, spre exemplu, spre alternativa paradisiacă şi dinspre naţie spre limbă, adică eliberarea de constrîngerile spaţio-temporale dă Întoarcerii huliganului – deci prozei lui Norman Manea – posibilitatea viziunii lărgite şi autorului îi conferă dreptul, plăcerea de a lucra amănuntele, dezvoltîndu-le şi integrîndu-le întregului.
Lărgirii perspectivei i se datorează întreagă valoarea Întoarcerii huliganului. Cum spuneam, nu s-ar putea ierarhiza vîrstele creaţiei scriitorului - în contexte diferite, opere diferite au fiecare valoarea lor, însă puterea de a coagula a românului acestuia, fraza largă, de o generozitate specifică doar celui care cunoaşte armonia – comparată cu stilul prozelor scurte, vizibil mai alert, ridicînd întrebări la fiecare pas, întrebări al căror răspuns vine acum, întîrziat – conferă spaţiul propice al apogeului – aş spune – unei scriituri. Singura rezervă care se impune este aceea a traseului descendent, ulterior apogeului. Să spunem atunci nu apogeu, ci unul dintre punctele tari ale unei scriituri. Întoarcerea huliganului este, orice s-ar spune, un astfel de punct tare.




comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: