Aerul sprijinea privirile noastre, când furioase, când tandre.
Ploua ca la începutul sau sfârşitul lumii, totuna.
Poate ca plângeam noi şi plânsul îl numeam ploaie,
În lipsa de altceva.

Tu fumai gândurile tale mareţe privitoare la neant.
Eu tricotam visurile albastre de dor de duca.
Poate ca undeva gândurile tale şi visurile mele,
Se întâlneau.

Timpul se rezema furios şi tandru pe umerii noştri.
Şi clipocea apa orelor în sufletele noastre.
Poate ca şi murisem demult deja,
Dar nu aflasem.

Tu îţi studiai limitele gândului abstract, neantizat.
Eu îmi priveam sufletul în oglinda cerului.
Poate ca fusesem aproape unul de altul,
Nu mai eram.

Pe urma s-a luminat totul, dintr-odata, fara veste.
Pe când am aflat ca eu sunt tu şi tu eşti eu.
Poate ca drumurile diferisera,
Acum eram una.

A început treptat sa dispara aerul dintre noi.
Apoi s-a întâmplat la fel cu timpul.
Poate ca eram timpul,
Dar nu ştiam.