Privesc pe geam de la mansardă
ca un bufon la carnaval,
e prea mult praf să văd şoseaua
şi-s prea lucid să şterg cu mâna
furtunile de praf căzute
pe geamul meu de la mansardă.
Şi-apoi, e posibil ca, de când n-am mai privit şoseaua,
lumea să fi explodat, să nu mai existe nimic…
şi e posibil ca eu însumi
să mă descopăr împrăştiat pe trotuar
sau vânzându-mi organele pe tarabă
la preţuri de nimic;
şi e posibil să aflu că existenţa mea
e o repetiţie aproape cacofonică,
precum acest poem;
şi e posibil
să nu mai fie posibil nimic
dacă praful aşternut pe geamul
de la mansardă
se va şterge datorită balansului cadavrului meu
atârnând, spânzurat, cu capul în jos.